Tu ce ai face dacă ai afla că mai ai doar 100 de zile de trăit?

Fausto Brizzi este un cunoscut regizor, scenarist şi producător italian, apreciat pentru comediile sale spumoase şi câştigător al premiilor David di Donatello, Nastro d’Argento şi Telegatto încă de la prima sa comedie (Noaptea de dinaintea examenului, 2006).
Cu O sută de zile de fericire, debutul său literar, Brizzi a cucerit piaţa editorială mondială la Târgul de Carte de la Frankfurt din 2013, când romanul său se afla încă în faza de manuscris. Drepturile de publicare ale cărţii au fost vândute în peste 20 de ţări, urmând ca în acest an cartea să fie si ecranizată, în regia autorului.

Sub teaca intrebarii marcante „Ce ai face daca ai afla ca mai ai doar 100 de zile de trăit?”, volumul ne este narat de Lucio Battistini, pentru care un moment tragic devine defapt şansa de a-şi petrece restul vieţii aşa cum ar fi trebuit mereu să o facă – preţuind fiecare moment. Îi plac femeile, are multe defecte, dar şi mult farmec personal – simpaticul Lucio Battistini a fost dat afară din casă de soţie şi doarme într-o încăpere din spatele cofetăriei pe care o deţine socrul său. Însă vestea că are o tumoare malignă inoperabilă îi schimbă complet perspectiva asupra vieţii.  Astfel încep cele o sută de zile pe care le mai are de trăit: Lucio se hotărăşte să aibă grijă de familia sa, să-şi recucerească soţia şi să-şi petreacă următoarele trei luni trăind la intensitate maximă. Alcătuit din 100 de capitole scurte, unul pentru fiecare zi care i-a mai rămas de trăit lui Lucio, O sută de zile de fericire e delicios ca o gogoaşă fierbinte şi un cappuccino.

Impregnată de melancolie, umor şi duioşie, cartea lui Fausto Brizzi ne aminteşte tuturor că viaţa e nepreţuită şi că fiecare clipă contează. Un roman despre fericire şi moarte. Mai precis, un roman despre ce se poate face cu ultimele o sută de zile de viaţă, în care protagonistul ia o hotărâre foarte clară: aceea de a fi fericit. Singurul său regret este acela că va trebui să moară pentru a începe să trăiască.

Cum îmbunătățești relația de cuplu? Seară de psihologie la Seneca Anticafe

Joi e seară de psihologie la Seneca Anticafe. Se va discuta despre cuplu și familie, despre fidelitate și optimism.

Pe 7 mai, Iuliana Alexa, redactor-șef al revistei Psychologies, vă așteaptă la o discuție despre psihologie, nevoia de terapie și dezvoltarea personală așa cum se practică azi în România. Coordonatoare a cărții de interviuri Românii la psiholog (Trei, 2014), Iuliana Alexa o va avea ca invitată pe Ramona Covrig, psihoterapeut cu experiență, președinte și formator la Institutul de Psihologie și Psihoterapie Adleriană (IPPA).

În ambianța intimă de la cafeneaua Seneca Anticafe, vor fi abordate teme și probleme de interes general: Cum se poate îmbunătăți relația de cuplu sau cea dintre părinți și copii? Cum putem fi mai optimiști? etc. Participarea la eveniment nu necesită rezervare, ci doar achitarea tarifului de 8 lei, care acoperă (pentru o oră, potrivit conceptului de la Seneca Anticafe) consumul de ceai, biscuiți, fructe și accesul la o bibliotecă cu mii de cărți.

 

  

Ramona Covrig este autoarea cărții Psihologia infidelității (Ed. IPPA, 2011) și este unul dintre cei peste 20 de psihologi români intervievați în volumul Românii la psiholog. Mai jos, puteți citi, ca o avanpremieră, un fragment din discuția dintre Ramona Covrig și Iuliana Alexa purtată în volumul Românii la psiholog, discuție centrată acolo în jurul relației de cuplu și infidelității:

  

I.A.: Gelozia este o reacţie firească? Câtă gelozie e normală şi unde începe patologicul?

R.C.: Gelozia pare firească atât timp cât este măgulitoare. Când gelozia nu este în legătură cu iubirea, ci cu posesia, nu mai este nici atrăgătoare şi nici unitate de măsură pentru iubire. Te poţi întreba totuşi cum se face că pentru a descoperi că‑l iubeşti pe celălalt, a fost nevoie să apelezi la un registru de emoţii negative, precum furie, suspiciune, neîncredere sau să îţi pierzi „uzul raţiunii“. Sub această acoperire, te poţi comporta iraţional, abuziv, tiranic, exagerat, ilogic şi toate acestea pe motivul că eşti îndrăgostit. Paradoxal, nu? Cum însă niciun comportament de pe lumea aceasta nu este în van, şi gelozia are un scop, fie el conştientizat sau nu. Gelozia poate acoperi comportamente abuzive scuzabile, poate fi o scuză pentru a controla, pentru a‑l ţine pe celălalt în stres sau teamă, cu gândul încolţit de a „evada“ într‑o lume mai bună sau mai dreaptă, sau cu dorinţa de a dovedi permanent fidelitatea. Oricum ar fi, acest proces este sau poate deveni epuizant, pînă la patologic. Persoana geloasă trăieşte o dramă reală în mintea sa, iar suferinţa este autentică, iar când celălalt partener se simte nedreptăţit şi atacă, la rândul său, reţeta pentru conflicte este completă. Poate că ar fi bine să vă străduiţi să înţelegeţi ce contribuţie aveţi în acest coşmar, care sunt ideile cu care se confruntă persoana geloasă şi în ce mod puteţi începe amândoi schimbarea, căci, de regulă, cel acuzat se aşteaptă ca cel gelos să înceapă schimbarea. Această aşteptare poate amâna evoluţia ambilor.

I.A.: Care sunt elementele care ne spun că trăim într‑o relaţie de cuplu bună?

R.C.: Veţi şti că relaţia este sănătoasă atunci când există respect mutual şi empatie, când timpul privat este respectat, când vă asumaţi responsabilităţi pentru tot ceea ce se întâmplă în relaţie, când visurile cu care veniţi în relaţie se împlinesc, pentru că celălalt nu se împotriveşte progresului vostru, când evitaţi să fiţi defensivi şi încercaţi să fiţi setaţi pe rezolvarea problemei, când vă uitaţi cu optimism la partener, când sunteţi prieteni, când relaţia de cuplu nu se diluează sau nu se contopeşte în relaţii de familie, când copilul nu trece pe primul loc în faţa relaţiei de cuplu, ci merge în paralel, ca două unităţi la fel de importante, când vă simţiţi conectaţi, când simţiţi că sunteţi semnificativi în ochii celuilalt, când simţiţi că sunteţi încurajaţi şi din asta „vă cresc aripi“ şi aveţi curajul de „a muta şi munţii din loc“ şi când vă lăsaţi influenţaţi unul de celălalt. Veţi şti când relaţia de cuplu este disfuncţională atunci când sunteţi în stilul defensiv, vă criticaţi unul pe celălalt, vă descurajaţi în mod constant, vă spuneţi cuvinte ofensatoare, există mai multă negativitate decât o atmosferă pozitivă sau optimistă, vă arătaţi dispreţul prin etichetare, eşuaţi în încercarea de a vă reconecta după o ceartă, distanţa dintre momentele de refacere este din ce în ce mai mare, puneţi des accentul pe problemele perpetue şi nu înţelegeţi de ce nu se rezolvă, neînţelegând că „perpetuu“ nu înseamnă „nerezolvabil“, ci „acceptabil“ sau, din contră, „inacceptabil“ şi, în consecinţă, atrage după sine părăsirea relaţiei, când acceptaţi violenţa de orice natură…