Deşi Paul Watzlawick, ca psiholog, a fost format în cadrul abordării psihoterapeutice (avea o formare jungiană), el şi-a găsit propria cale către o nouă perspectivă. Ulterior, el a contribuit la integrarea acestei abordări, pe atunci radicale, în practica obişnuită a psihoterapiei.

Captivat de acest punct de vedere radical şi curios să aflu mai multe, am descoperit o comoară ascunsă în secţiunea de benzi audio a bibliotecii universităţii mele, şi am petrecut ore întregi ascultând o înregistrare cu Watzlawick despre comunicarea umană (An Anthology of Human Communication: Text and Tape). În ea, el povestea o istorioară fermecătoare despre cum, odată, s-a prezentat la un cabinet psihiatric. Voia să discute rolul pe care comunicarea îl juca în evoluţia schizofreniei cu respectivul psihiatru, care se specializase în tratarea acestei maladii. Însă datorită accentului austriac al lui Watzlawick şi faptului că numele său nu se găsea în agenda cu programări, s-a produs pur şi simplu o neînţelegere, foarte grăitoare cu privire la rolul comunicării în dezvoltarea diverselor probleme.

Fragment din Prefața cărții:

Comunicarea umanaCând Paul s-a prezentat destul de formal secretarei, el a spus pur şi simplu „Sunt Watzlawick” („I am Watzlawick„). Ea a bănuit că e un nou pacient psihiatric, ce a greşit ora la care a fost programat, şi i-a înţeles introducerea sub o formă alterată, dar apropiată ca pronunţie în engleză: „Nu sunt slav” („I am not Slavic„). Aceasta i-a replicat: „Nu am spus niciodată că aţi fi”. Atunci, uşor nedumerit şi iritat, el a insistat: „Dar chiar eu sunt!”. Câteva schimburi de replici ulterioare au adâncit neînţelegerea, până în punctul în care au început să ţipe unul la altul. În acest moment, auzind din birou discuţia nervoasă, psihiatrul a scos capul prin uşa întredeschisă. „Ce naiba se întâmplă aici? Paul, de ce urli la secretara mea şi tu de ce urli la domnul Watzlawick?”, îşi întrebă el secretara. Neînţelegerea s-a risipit de îndată, iar Watzlawick a folosit anecdota pentru a ilustra importanţa contextului, interacţiunii şi comunicării umane în dezvoltarea diverselor probleme.

Comunicarea umană a declanşat o revoluţie în domeniul psihoterapiei. Anterior, majoritatea abordărilor terapeutice s-au concentrat asupra individului (monadic, aşa cum îi spune cartea). Abordarea pe care volumul o aduce a fost una extrem de radicală la vremea sa, în anii 60, însă acum nu mai e, deoarece mesajul său, că simptomele şi comportamentul nu pot fi înţelese în domeniul sănătăţii mentale fără a lua în considerare contextul, interacţiunea şi comunicarea, a fost absorbit între timp de către majoritate.

Lucrarea de faţă, alături de Strategic Psychotherapy a lui Haley, publicată şi ea în anii 1960, a dat semnalul trecerii de o la înţelegere individuală a problemelor şi soluţiilor din cadrul terapiei, la una interpersonală (va trebui să remarcăm aici glisarea lingvistică de la „simptom“ la „problemă“, ce indică îndepărtarea de cadrul psihodinamic şi patologic). Curentul ecologist tocmai se năştea când a apărut Comunicarea umană, însă înţelegerea că suntem cu toţii încastraţi în contexte nu era deloc evidentă pentru mulţi.

 

Fragment din Prefaţa lui de Bill O’Hanlon

la ediţia din 2011 a cărții Comunicarea umană