Ultimul imperiuCând ajunse, deja zăriseră și alţii dâra de fum ce se răsucea, abia vizibilă în lumina dimineţii.

Mennis nu era primul sosit la marginea platoului îngust de pe culmea dealului, dar cei adunaţi îi făcură loc când apăru. Conacul dispăruse. Nu rămăsese decât o cicatrice înnegrită, care ardea mocnit.

— Pe Lordul Legiuitor! șopti Mennis. Ce s-a-ntâmplat aici?

— El i-a ucis pe toţi.

Mennis se întoarse. Vorbise fi ica lui Jess. Se uita la casa năruită cu mulţumirea întipărită pe chipul tânăr.

— Erau morţi când m-a scos afară, continuă ea. Toţi – oștenii, supraveghetorii, lorzii… morţi. Chiar și lordul Tresting și obligatorii lui. Stăpânul mă lăsase singură când au început zgomotele, se dusese să vadă ce se petrecea. Când am ieșit, l-am văzut zăcând în propriul sânge, înjunghiat în piept. Bărbatul care m-a salvat a aruncat o torţă în conac pe când plecam.

— Bărbatul ăsta, zise Mennis. Avea cicatrice pe palme și pe braţe, până mai sus de coate?

Fata dădu din cap, încuviinţând fără vorbe.

— Ce soi de demon e omul ăsta? murmură neliniștit un skaa.

— Nălucă-de-ceaţă, șopti altcineva, părând să fi uitat că-l văzuseră pe Kelsier ieșind în lumină în timpul zilei.

Dar a plecat în ceaţă, se gândi Mennis. Și cum i-a reușit o asemenea faptă…? Lordul Tresting ţinea mai bine de douăzeci și patru de oșteni! Kelsier o fi având, poate, o ceată de răzvrătiţi neștiută?

Cuvintele rostite de călător noaptea trecută îi răsunară în urechi.

Vin vremuri noi.

Fragment din Ultimul imperiu, de Brandon Sanderson,

primul volum din seria Născuți în ceață