La revederePierre Lemaitre e un scriitor care își ține cititorii în priză până în ultima secundă. Ca vorbitor, e la fel. Pentru că e în primul rând un scriitor de romane polițiste şi ştie exact cum să creeze suspans, povestește Eliza Frâncu într-un reportaj RFI.

Dar ultimul său roman, „La revedere acolo sus”, nu e un roman polițist. La librăria Kyralina, autorul a încercat să le explice cititorilor această diferență care în general nu e făcută în afara Franței:

Consider că acesta e un roman noir şi nu un roman poliţist. Nu povesteşte istoria unei crime, deşi fiind vorba de Primul Război Mondial, e discutabil. Nu răspunde mai deloc rigorilor romanului poliţist, în schimb e făcut cu instrumentele unui roman poliţist. Asta îi dă poate o tentă aparte. Mie îmi convine termenul de roman poliţist, îmi convine şi termenul familiar, de “polar”. Dar cel care mă flatează cel mai mult e cel de roman noir.

Cu ce mijloace a fost făcut și cum arată disecția lui, e mai puțin important. Cert este că a plăcut cititorilor. Povestea în sine e una captivantă: după ce se termină Primul Război mondial, doi foști combatanți, Albert și Edouard, se confruntă cu neputința societății franceze de a-i integra. Și atunci pun la cale o escrocherie manevrând valoarea cel mai în vogă în Franța post-conflict: patriotismul.

„Coleg de birou cu Proust”

Pierre Lemaitre scrie cinematografic. Nu are legătură cu faptul că a scris multe scenarii de televiziune până să poată trăi din romanele polițiste. Ci cu faptul că își gândește cărțile scenă cu scenă. Până să ajungă la premiul Goncourt, adică să fie „coleg de birou cu Proust”, cum glumește el, a trecut prin destul deziluzii. Acum le tratează însă cu umor.

Am scris în tinereţe două romane şi nu au fost niciodată publicate. Ceea ce arată că editurile au avut gusturi bune. Erau extrem de proaste.

Se poate scrie fără a plagia?

Discuția alunecă ușor spre o problemă actuală și spinoasă în mai toate statele europene: plagiatul. Se poate scrie fără a plagia?

Ceea ce cred este că nu putem scrie fără să nu plagiem. E adevărat însă că poate exista și o lipsă flagrantă de onestitate. Există acţiuni care bat la ochi. Când recopiezi integral o pagină, la virgulă, nu te mai situezi în zona hazardului, a plagiatului involuntar, să-i spunem, ci într-o acţiune voită şi conştientă de a întoarce spre propriul beneficiu un text care nu îţi aparţine…

Citiți aici continuarea reportajului RFI (accesibil și în format audio)