Când anchetatorii sunt luați la întrebări

— Eu cred că tu l-ai ucis pe tip. Vom şti mai multe mâine, când vin rezultatele de la Criminalistică. Dar tehnicienii de la laborator n-o să-mi poată spună şi de ce ai facut-o. Aici am nevoie de sprijinul tău.

  

Rugămintea păru să fi fost făcută în van. Bărbatul nu-şi mişcă niciun muşchi. Schiţă doar un zâmbet rece, uşor batjocoritor, ca şi când ar fi avut vreun atu. Aici greşea.

— Ca să fiu cinstită, cred că ar fi de bun simţ din partea ta să-mi acorzi sprijinul tău, continuă inspectoarea Hanne Wilhelmsen. Poate ai făcut-o singur. Poate a fost un ordin. Poate că ai fost chiar forţat să o faci. Şi asta ar putea avea un impact decisiv asupra a ceea ce ţi se va întâmpla.

Ea făcu o pauză în şirul constant de cuvinte, îşi aprinse o ţigară şi îl privi direct în faţă. El continuă să stea acolo nedând absolut deloc semne că ar intenţiona să vorbească. Hanne scoase un oftat şi închise maşina de scris.

Fragment din:

— Nu depinde de mine să-ţi stabilesc sentinţa. Dacă eşti vinovat, asta este. Dar, în mod cert, ar putea fi în avantajul tău dacă aş putea spune ceva pozitiv despre dorinţa ta de a coopera şi aşa mai departe, atunci când va trebui să depun mărturie în instanţă.

Håkon recunoscu senzația aceea de când era copil şi primise permisiunea de a urmări un film poliţist la televizor. Ardea să meargă la toaletă, dar nu îndrăznea să spună nimic, de frică să nu piardă ceva incitant.

— Unde l-aţi găsit?

Întrebarea olandezului îl luă pe Håkon complet prin surprindere, iar el observă pentru prima oară o urmă de nesiguranţă pe faţa inspectoarei.

— Acolo unde l-ai ucis, replică ea, apăsând pe fiecare vorbă.

— Răspundeţi-mi. Unde l-aţi găsit pe tip?

Amândoi poliţiştii ezitau.

— Pe malul râului Aker la Podul Hundremann. După cum bine ştii, spuse Hanne, ţinându-şi privirea pironită asupra lui pentru ca nu cumva să rateze cea mai mică urmă de reacţie a expresiei de pe chipul lui.

— Cine a găsit cadavrul? Cine a anunţat poliţia?

De data asta, ezitarea lui Hanne Wilhelmsen creă un gol în care Sand se simţi înghiţit.

— A fost cineva care se plimba pe-acolo. O avocată, o prietenă de-a mea, de fapt. Trebuie să fi fost o experienţă groaznică.

Hanne se făcu lividă, dar Håkon realiză asta prea târziu. Nu observase gestul ei de avertisment când începuse să vorbească. Se înroşi ca racul din cauza privirii ei feroce de reproş.

Van der Kerch se ridică în picioare.

— Aş vrea un avocat, la urma urmelor, declară el. O vreau pe femeia aia. Dacă o aduceţi aici, poate că mă decid să vorbesc. Dacă nu o pot avea, mai bine fac zece ani de închisoare la Ullersmo.

El merse în diagonală spre uşă, pe neaşteptate, păşind peste picioarele lui Håkon şi aşteptă politicos să fie dus înapoi în celula sa. Hanne Wilhelmsen îl escortă, fără măcar să privească spre colegul ei cu faţa roşie ca racul.

Imperii, cicatrici și… un surprinzător Goncourt

● Jérôme Ferrari, Predica despre căderea Romei, traducere din limba franceză de Tania Radu, Colecţia „Literary Fiction”, Editura Pandora M, 2013.

Romanul acesta a primit Premiul Goncourt 2012. Autorul a fost destul de surprins: unul dintre romanele sale anterioare, Balco Atlantico (2008), deşi înrudit, pare-se, cu cel premiat, nu stîrnise nici măcar o ridicare din umeri, darămite de sprînceană, în presa culturală franceză. Asta este viaţa, cu al ei cusur… Bine că, după nu mai mult de patru ani, Goncourt-ul a venit totuşi să salute scriitura acestui autor interesant şi straniu, de o melancolie plină de falduri, cicatrici şi circumvoluţiuni.

Predica despre căderea Romei povesteşte despre oameni care continuă să existe, deşi lumea lor a pierit. Pe de o parte, e vorba de tînărul Matthieu şi de amicul său Libero, doi studenţi la filozofie ale căror iluzii nu şi-au găsit la Sorbona nici un răspuns mulţumitor, motiv pentru care, cu diplomele de licenţă în buzunar, vin să administreze un bar dintr-un sat corsican. Pe de altă parte, îl avem pe bunicul lui Matthieu – bătrînul Marcel Antonetti, trecut prin Al Doilea Război Mondial fără să vadă frontul, numit apoi funcţionar de stat în coloniile africane ale „imperiului“ francez, rămas în scurt timp fără „imperiu“ şi întors pînă la urmă în Corsica natală, ruşinat că „poartă-n piept o inimă seacă şi întortocheată.“ Lumea bătrînului Marcel a dispărut de mult, lumea barului administrat de tinerii Matthieu şi Libero creşte şi descreşte şi ea, surpîndu-se dinăuntrul său, aşa cum se întîmplă cu toate imperiile, fie ele şi personale.

Pitorescul bizar al personajelor, tristeţea difuză a istoriilor lor, pliurile adînci şi neliniştitoare ale frazelor, unde frămîntarea anodină se întîlneşte cu patosul înalt din predicile Sfîntului Augustin, fac din romanul lui Jérôme Ferrari o frumoasă replică masculină (şi corsicană) la tot ce e mai puternic în romanele Zeruyei Shalev.

Iar graţie Taniei Radu, Ferrari sună copleşitor în româneşte.

  

Recenzie de Claudiu Constantinescu (DILEMA VECHE)

 

„Psihanaliza există!“ Vizionarismul unui psihiatru nobelizat

Ceea ce i-a atras pe mulți psihiatri spre psihanaliză, la sfîrșitul anilor 1950 și începutul anilor 1960 a fost, spune Kandel, curiozitatea ei îndrăzneață – zelul ei iscoditor. El speră că entuziasmul și succesul biologiei actuale vor reaprinde curiozitatea exploratoare a comunității psihanalitice și că disciplina unificată alcătuită din neurobiologie, psihologie cognitivă și psihanaliză va ajunge la o nouă înțelegere, mai profundă, a psihicului, scrie psihiatrul și psihanalistul Ileana Botezat-Antonescu în recenzia publicată în Observatorul cultural.

  

L-am cunoscut pe Eric Kandel în anul 2000 – povestește specialista în sănătate mintală -, cu ocazia unui congres de psihiatrie desfășurat la Stockholm, unde a prezentat o comunicare despre memoria implicită și declarative și despre bazele ei moleculare, pe care le demonstrase experimental. Pentru aceste descoperiri, alături de alte contribuții fun­damentale în neuroștiințe, tocmai căpătase Premiul Nobel pentru Medicină.

Or, la acea dată, psihanaliza din România abia se punea pe picioare. Decalajul istoric și tehnologic, obstrucția psihanalizei și a psihoterapiei, în general prin arbitrariul deciziilor politice și chiar represive (vezi interzicerea activității facultății de psihologie și a altor instituții din domeniul educației timp de 8 ani) luate de către cuplul dictatorial ceaușist, toate acestea mă făceau să mă simt ca un copil la grădiniță față în față cu un om de știință.

Mi-am învins acea stare de inferioritate și, la recepția care s-a organizat în aceeași seară pe celebra corabie a vikingilor recuperată din adîncurile mării și transformată în muzeu, am intrat în discuție cu acest omuleț care s-a dovedit a fi  bonom și lipsit de orice urmă de aroganță, lucruri la care te-ai fi așteptat din partea unui premiant Nobel.

M-am prezentat, i-am spus cîteva cuvinte despre psihanaliza și psihoterapia din România și l-am întrebat plină de curiozitate: „De ce ați hotărît să părăsiți psihanaliza pentru cercetarea în neuroștiințe?“, la care el mi-a răspuns simplu: „Pentru a dovedi că psihanaliza există!“.

Această întîlnire tulburătoare a constituit o dovadă pentru mine că procesul de formare psihanalitică în care mă aflam atunci reprezenta un alt nivel de dezvoltare al identității mele profesionale, de psihiatru, care urma să mă poarte către un viitor fascinant: acela în care se vor face pași din ce în ce mai numeroși în descifrarea suportului biologic molecular și a conexiunilor funcționale între neuroni, care susțin viața psihică. (…)

Citește continuarea recenziei în Observatorul cultural.

  

Mireasa dezgolită. Opusul iubirii nu e ura, ci indiferenţa

– Unde ai fost toată seara?

– La film.

– Ce‑ai văzut?

– O chestie iraniană, sigur nu ţi‑ar plăcea.

– Îhî.

Cole mănâncă un bol de supă de roşii marca Heinz, aşezat la masa din bucătărie, cu un pulover de casă peste o cămaşă de serviciu.

Fragment din:

Frigiderul s‑a transformat într‑un cavou pentru mâncăruri cu mucegaiuri şi mirosuri ciudate: brânză putrezită, pâine cu pete albăstrui, borcane cu bulion adăpostind un fel de blăniţă moale, deschisă la culoare. În ultima vreme, niciunuia dintre voi nu i‑a păsat suficient de curăţenie, aragazul e folosit pentru depozitarea oalelor şi tigăilor, a trecut mult timp de când n‑aţi mai făcut o friptură duminicală.

Apartamentul avea o atmosferă atât de plăcută cândva: Theo venea deseori pe la tine, fără să te anunţe, ca şi când ar fi fost atrasă de căldura căminului vostru. Acum, Cole şi cu tine aţi renunţat să mai încercaţi. Pe vremuri, te gândeai cu groază că s‑ar putea să vină o zi când nu se va mai oferi să‑ţi facă baie, când nu‑ţi va mai aduce o ceaşcă de ceai sau nu va mai spăla vasele. Dar ţi‑ai dat seama că poţi să trăieşti foarte bine şi fără toate astea.

Opusul iubirii nu e ura, ci indiferenţa. Indiferenţa emoţională, indiferenţa fizică.

N‑aţi mai făcut dragoste de când aţi stat în camera de hotel din Marrakech, cu trandafiri proaspeţi la fiecare două zile, dar, în noaptea asta, îl săruţi pe creştet şi întârzii preţ de câteva clipe cu buzele pe capul său, până simţi că ţi se trezeşte ceva în adâncul pântecelui.

– Mă duc la culcare, spui tu.

– Îhî, din nou; adâncit în Familia Simpson şi în supă.

Nu pare să‑ţi fi remarcat gestul, sau poate că nu vrea să‑i dea curs în clipa asta: Familia Simpson mai durează zece minute.

Zâmbeşti. Nu‑ţi pasă. Pentru că te‑ai întors iarăşi la soare, simţi căldura pe spate. Ai un nou prieten în viaţa ta, cu care să te joci, cu care să fii iarăşi tânără, care să te trezească la viaţă.

 

Dovada lumii de dincolo. ADUSĂ DE UN NEUROCHIRURG

Sylvia a intrat în salonul de terapie intensivă şi a stat lângă pat alături de Bond, care şedea tăcut şi‑mi mângâia mâna. Sylvia şi‑a pus mâna pe braţul meu şi l‑a mângâiat cu blândeţe. Aşa cum se întâmplase toată săptămâna, capul meu era uşor întors într‑o parte.

Timp de o săptămână, toată lumea se uitase la faţa mea, nu în ea. Singura dată când ochii mei s‑au deschis a fost când doctorii mi‑au controlat dilatarea pupilei ca reacţie la lumină (una dintre cele mai simple, dar foarte eficiente căi de verificare a funcţionării trunchiului cerebral), sau când Holley şi Bond, în pofida instrucţiunilor repetate ale doctorilor, insistaseră să le deschidă şi întâlniseră doi ochi morţi şi neancoraţi, uitându‑se pieziş, ca ochii unei păpuşi stricate.

Dar acum, când Sylvia şi Bond se uitau înspre faţa mea flască, refuzând cu hotărâre să accepte ceea ce tocmai auziseră de la doctor, ceva s‑a întâmplat.

Fragment din:

Ochii mei s‑au deschis.

Sylvia a ţipat. Ulterior avea să‑mi spună că următorul şoc, aproape la fel de impresionant ca deschiderea ochilor, a fost provocat de modul în care aceştia au început imediat să privească în jur. Sus, jos, aici, acolo… Îi aminteau nu de un adult care tocmai a ieşit dintr‑o comă de şapte zile, ci de un bebeluş — un copil nou născut în această lume, privind în jur la ea, receptând‑o pentru prima oară. Într‑un fel, avea dreptate.

Sylvia şi‑a revenit din şocul iniţial şi şi‑a dat seama că eram agitat dintr‑un motiv oarecare. A ieşit grăbită din salon, ducându‑se la Holley, care stătea la fereastra mare şi vorbea la telefon cu Eben IV.

— Holley… Holley! a strigat Sylvia. S‑a trezit! E treaz! Spune‑i lui Eben că tatăl lui îşi revine.

Holley s‑a uitat lung la Sylvia.

— Eben, a spus ea în telefon, te sun eu mai târziu. E… tatăl tău, revine… la viaţă.

Mergând mai întâi normal, apoi alergând, Holley a intrat în salonul meu, urmată îndeaproape de dr. Wade. Aşa cum era de aşteptat, eu mă zvârcoleam în pat. Nu mecanic, ci pentru că eram conştient şi ceva mă deranja în mod clar. Dr. Wade

a înţeles de îndată despre ce era vorba: tubul respirator era încă în gâtul meu. Nu mai aveam nevoie de acel tub deoarece creierul meu, împreună cu tot restul corpului meu, tocmai reveniseră la viaţă. A întins mâna, a tăiat banda adezivă cu care era lipit şi l‑a extras cu grijă.

— Totul e bine, am spus, radiind acel mesaj plin de fericire în timp ce rosteam cuvintele. I‑am privit pe fiecare dintre ei, profund, confirmând miracolul divin al înseşi existenţei noastre.

— Nu vă faceţi griji… totul este bine, am repetat, ca să risipesc orice îndoială. Phyllis mi‑a spus mai târziu că era ca şi cum aş fi împărtăşit un mesaj crucial de dincolo, că lumea este aşa cum trebuie să fie, că nu avem de nimic a ne teme. A spus că adesea îşi aminteşte acel moment când este neliniştită de cine ştie ce grijă mundană — să găseşti alinare în conştientizarea faptului că nu suntem niciodată singuri. În timp ce făceam inventarul celor prezenţi, păream să revin la existenţa mea pământească.

— Ce faceţi voi aici? i‑am întrebat pe cei adunaţi acolo.

La care Phyllis a replicat:

— Ce faci tu aici?

  

Întrebarea verii: Cum poţi scăpa de celulită?

Pielea nu mai este atât de fermă, muşchii nu mai sunt atât de tonifiaţi ca vara trecută, când ai mers la sală, iar inestetica celulită acoperă în continuare zonele la vedere. Ce-i de făcut?

Plecând de la cartea medicului Adina Alberts, Celulita poate fi învinsă, revista Avantaje oferă câteva răspunsuri:

Ideal este ca orice persoană care observă instalarea primelor semne de celulită să urmeze terapiile necesare, pentru că rezultatele bune vor apărea în scurt timp, costurile vor fi minime, iar întreţinerea ulterioară este reprezentată de 1-2 şedinţe lunare, care din punct de vedere financiar sunt la îndemâna oricui.

Dietele – Cea mai gravă eroare medicală stă în abandonul alimentelor vegetale în favoarea celor animale. Lipsa de mişcare, consumul excesiv de dulciuri rafinate şi alimente bogate în grăsimi, precum şi conţinutul crescut de conservanţi din alimente, potenţiatorii de gust şi aditivi alimentari constituie factorii determinanţi esenţiali ai tulburărilor de alimentaţie. Să urmezi o dietă nu înseamnă „să ţii un regim de slăbire“, ci să adopţi un regim de alimentaţie corect pentru toată viaţa.

Dieta pentru slăbit este un ajutor pentru un interval scurt de timp. Un regim nutriţional nu influenţează direct celulita, dar poate să înlăture anumite cauze care îi favorizează apariţia, să prevină agravarea ei şi să potenţeze efectul terapiilor.

Exerciţiile fizice – intervin în terapia anticelulitică prin două mecanisme importante: tonifierea musculară şi oxigenarea cu detoxifiere a ţesuturilor. Programul trebuie să cuprindă o suită de exerciţii uşoare, care nu presupun de regulă folosirea aparatelor de fitness şi care constau în mers pe jos, mers pe bicicletă, dans, gimnastică aerobică.

Cremele anticelulitice – dacă produsele sunt aplicate după ce, în prealabil vascularizaţia la nivelul pielii a fost activată, absorbţia lor este şi mai mare. Important din componenţa unei creme este factorul vasodilatator, activator al vascularizaţiei, care produce o înroşire şi/sau încălzire locală.

Prin acţiunea lor, cremele stimulează circulaţia sângelui la periferie şi facilitatează detoxifierea ţesuturilor pentru că celulita este primul semn că, la nivel celular, există o intoxicare importantă. Cele mai multe creme conţin şi factori de hidratare, detoxifiere şi hrănire. O cremă care este aplicată împreună cu una dintre procedurile moderne de tratament (endermologie, ultrasunete, radiofrecvenţă etc.) îşi va creşte eficienţa de câteva zeci de ori, spune Adina Alberts.

Recomandarea noastră este să foloseşti cu regularitate o cremă anticelulitică, să urmezi indicaţiile prezentate în ghidul de instrucţiuni şi să te înarmezi cu răbdare.

De cele mai multe ori, din lipsă de timp şi din dorinţa de a vedea rezultate chiar după prima aplicare, uităm că toate produsele au nevoie de o anumită perioadă pentru a-şi face efectul. Clasicele mişcări (frământarea, vibrarea, ciupiturile) trebuie să fie realizate de jos în sus, pe o perioadă de circa cinci minute pe fiecare zonă. După un astfel de masaj bea multe lichide.

  

Cum au înșelat Securitatea traducătorul olandez Jan Willem Bos și prietenul său Doru

Jan Willem Bos este un olandez pasionat de cultura şi literatura română venit la Bucureşti în anii 70. A intrat imediat în vizorul Securităţii, i s-a întocmit dosar şi a fost urmărit ani de zile pentru simplul fapt că era un străin cunoscător de limba română, în România.

Prietenul său cel mai bun, Doru, era informatorul. Însă ceea ar fi trebuit să constituie informaţii incriminatorii într-un dosar a fost de fapt mărturia celei mai frumoase şi mai trainice prietenii.

Povestea o găsiți în cartea SUSPECT. Dosarul meu de la Securitate.

 

„La sfârşitul anului 78 sau la începutul anului 79, Doru a venit la mine la căminul Grozăveşti şi mi-a spus că are ceva să îmi spună şi m-a întrebat dacă am microfoane în cameră. Ne-am plimbat de-a lungul Dâmboviţei şi mi-a povestit că a fost chemat la serviciu, în biroul directorului şi acolo l-a aşteptat cineva de la Securitate, care i-a arătat fotografia mea şi după aceea acel securist a pretins ca el să dea note informative.

Doru şi-a dovedit faţă de mine prietenia sinceră, venind la mine şi spunând acest lucru şi de fapt asumându-şi un risc destul de mare. Şi, pe tot parcursul anului, Doru a continuat să dea aceste note informative în care spunea ce am discutat noi când ne-ntâlneam şi bineînţeles că nu spunea c-am înjurat regimul şi am comentat că nu se găsea nimic prin magazine, nu. Noi vorbeam numai de muzică, de literatură, de creşterea copiilor”, povestește Jan Willem Bos în interviul oferit pt. Digi24 TV.

  

Află mai multe despre prietenii scriitori ai lectorului olandez și despre cum e să traduci din Creangă:

  

  

Sursă video și text: DigiTV24.ro

  

Avem opțiuni

Exponent de marcă al Şcolii de la Frankfurt – din 1933 stabilit în Statele Unite, pentru ca ulterior să revină în Elveţia, unde şi moare –, prestigios universitar, sociolog, psiholog, nu în ultimul rînd, elegant eseist, Erich Fromm este mai puţin cunoscut în România decît colegul său Herbert Marcuse, al cărui bine-cunoscut eseu, Omul unidimensional, a condus la comentarii şi dezbateri teoretice aprinse printre corifeii marxismului românesc din deceniile trecute.

Fromm, cu o abordare mai puţin spectaculoasă – dar nu mai puţin miezoasă – a problemelor legate de Om/Mensch şi de destinul acestuia, a creat mai puţine valuri de comentarii. Abia acum, cînd, eliberaţi de chingile unor abordări restrictive, putem spune orice despre oricine, ne dăm seama de importanţa capitală a unor afirmaţii şi pertinente observaţii ale lui Erich Fromm. Precum cele lansate în al său faimos A avea sau a fi?, care a fost tradus parțial la Editura Politică, înainte de 1989.

Subiectul ales pentru tocat mărunt este generos şi, din păcate, de stringentă actualitate. A avea este o poveste veche; a fi, la fel de veche. A alege între hedonism şi egotism nu este chiar o treabă uşoară.

Proprietatea nu mai este astăzi un furt, ci un drept consfinţit de lege. Fiinţarea depinde de fiecare dintre noi. A fi este o opţiune personală, individuală. Eşti, sîntem cum sîntem, mai mult sau mai puţin conştienţi, nu cum am vrea să fim. A avea presupune un joc social, a te situa într-o ordine acceptată, a fi presupune zbucium lăuntric. Societăţile trecute, ca şi cele prezente, nu au rezolvat definitiv acest balans. Minimal, pentru a exista.

A fi este mai important decît a avea. Fără a avea e greu de conceput orice fel de existenţă umană. Şi atunci? Fromm propune în capitolul final al studiului său, extrem de lucid şi fără izbucniri didactice, trăsăturile unei noi posibile societăţi.

Opţiuni. Omul ar trebui să se redefinească. Să nu se mai lase furat de consum şi de a avea. Nu i-a folosit la nimic. Depresiile, alienarea, însingurarea, solitudinea, chiar în mijlocul familiei sau al aplauzelor din agora fac ravagii. Ieri ca şi azi. Avem opţiuni. Cele mai la îndemînă, zice Fromm, cu experienţa lui de psihanalist şi psihiatru practican, ar fi:

• un consum sănătos,
• controlul profiturilor,
• un management umanist,
• evitarea spălării creierelor prin publicitate politică şi industrială,
• apariţia unei noi Cetăţi a Fiinţei, în care Cetatea lui Dumnezeu se va conjuga cu Cetatea Pămîntească a Progresului.

Aceştia sînt termenii propuşi de Fromm. Sigur că par utopici sau cu iz de stîngă universitară americană, dar nici nu putem spune, citind cu atenţie sugestiile lui, că n-ar putea avea dreptate. În 1976, cînd a apărut cartea. Sau în 2013, cînd o citim în româneşte.

Recenzie apărută în Observator cultural  

 

15 idei pentru un mariaj durabil. Și de ce nu e bună sinceritatea 100%

Silvia Kirasu si Byram Kirasu sunt terapeuti californieni specializati in probleme de cuplu. Sunt casatoriti de peste 30 de ani, deci expertiza lor profesionala si personala merita facuta publica intr-o carte. Lucrul s-a intamplat, si a aparut Arta mentinerii casniciei, tradusa in limba romana la Ed. Trei.

Iata cateva idei concrete extrase de Iuliana Alexa, redactor-sef la Psycholgies. Citeste aici intregul ei articol Idei bune pentru casnicii bune.

  

1. Exprimati-va emotiile, dar nu le descarcati asupra celuilalt.

2. Tineti sentimentele negative in asteptare in timpul mesei, somnului sau amorului.

3. Asigurati-va ca celalalt se simte bine sa se exprime pe sine, ca nu ii este frica sa o faca. Flirtati, radeti, glumiti.

4. Fiti amandoi capabili sa tolerati perioade lungi de liniste, de absenta a conversatiei.

6. Femei, pe termen lung, cea mai buna cale de a ajunge la inima unui barbat este prin creierul sau, nu prin stomac! Deci, doamnelor, e bine sa va adresati creierului, nu sentimentului!

7. Apropo de sex: cuplurile se pot astepta ca necesitatile lor sexuale sa se schimbe in decursul casniciei.

8. Intr-o casnicie buna exista mai multa iubire decat sex, la orice varsta siguranta emotionala este cea mai buna legatura de dragoste.

9. Este mai probabil sa apara probleme cand un sot este privat sexual. El sau ea va incepe sa caute in alta parte.

10. Despre adevar si sinceritate in casnicie: sinceritatea pura nu este recomandata. Dragostea, subiectivitatea si compasiunea trebuie sa fie luate in calcul. Adevarurile neplacute sunt stimuli negativi; sotii tind sa actioneze cu stari de depresie si furie daca aceste adevaruri nu au fost solicitate.

11. Despre copii: nu ar trebui sa aveti copii daca doar incercati sa va salvati casnicia.

… de asemenea, daca viata voastra conjugala nu este satisfacatoare, nu sunteti fericiti.

… daca unul dintre voi are o relatie extraconjugala.

… daca unul dintre voi este depresiv, bea sau ia medicamente care dau dependenta.

… daca sunteti in impas financiar.

… daca va cicaliti sau va certati constant.

12. Nu faceti copii ca sa va multumiti partenerul. Nu va asteptati la prea multe de la copii; a fi parinte nu inseamna reciprocitate.

13. Cand esti parinte, dragostea inseamna ajutor reciproc, sprijin si invatare. Ajutati-va unul pe celalalt, ca sa ramaneti oameni de nadejde si de incredere pentru copii.

14. Ai grija sa nu preferi copilul in locul partenerului.

15. Despre grija de sine: barbatii si femeile ar trebui sa se preocupe de aspectul lor fizic, sa incerce sa ramana atragatori unul pentru celalalt.

  

Ai văzut când a împuşcat-o?

În plină iarnă scandinavă, preşedinta Comitetului pentru Premiile Nobel este ucisă la Stockholm. Reportera Annika Bengtzon, care a întâlnit privirea asasinului cu doar câteva secunde înainte să răsune focurile de armă, este martorul-cheie.

***

Fragment din ”Testamentul lui Nobel”

***

— A venit Annika, i-a spus Jansson pe intercom.

A apăsat pe buton şi s-a aplecat înainte pentru a răspunde.

— Bine. Adu-o la mine.

Cine o fi îmbrăcat-o în dimineaţa asta? s-a întrebat, văzând-o. Cizme de cowboy, o jachetă neagră matlasată, o geantă imensă şi murdară şi o fustă din tulle roz. Părul îi era ridicat într-o căpiţă în vârful capului şi-şi înfipsese un creion în el, ca să-l ţină la un loc.

— Avocatul a confirmat că nu poate scrie nimic despre momentul crimei, sau despre ce s-a întâmplat imediat înainte sau după, a spus Jansson, prăbuşindu-se pe unul din scaune. Nici nu poate fi intervievată, nu-şi poate transmite observaţiile asupra evenimentului într-un mod sau altul. Conform statutului, încălcarea interdicţiei de dezvăluire nu se pedepseşte, dar vorbim de amenzi mari, nu prea înţeleg cum se potriveşte asta…

— Ce-ai văzut? a întrebat-o Schyman.

— Ai auzit doar… a răspuns Annika, prăbuşindu-se la rândul ei pe un scaun, palidă, puţin transpirată şi uşor enervată.

Redactorul-şef a dat din mână ca pentru a-i îndepărta opoziţia, iar ea s-a făcut mică sub privirea lui, prea obosită pentru a protesta.

— Am văzut destul de bine persoana despre care se crede că ar fi comis crima. Evident, nu erau mulţi care…

Şi-a trecut mâna prin cap, a scos creionul şi părul i-a căzut pe faţă ca o cortină grea.

— Am petrecut trei ore jumate la Departamentul de anchete judiciare, încercând să facem portretul robot al fetei. N-a ieşit exact cum trebuia, dar poliţia zice că-i mai bun decât o descriere scrisă…

— Ai văzut, deci, criminalul? a întrebat-o redactorul-şef, oarecum jenat de agitaţia care-l cuprinsese. Deci focurile au fost trase de o femeie. Dar ai văzut chiar momentul crimei?

Annika şi-a privit mâinile, şovăitoare.

— M-a privit, a răspuns Annika, ridicând ochii spre redactorul-şef. Se uita la mine când a murit.

— Caroline von Behring? Ai văzut când a împuşcat-o? Fără să stea pe gânduri, şi-a ridicat părul din nou şi l-a prins cu creionul. Când a răspuns, se uita undeva în zare, la un punct deasupra acoperişului Ambasadei Ruse.

— Era ceva în felul în care m-a privit, a răspuns ea, cu ochii aţintiţi pe fereastră, cu mâinile aşezate în poală.

— Şi nu poţi să ne dai nimic, adică nouă, şefilor tăi?

L-a privit şi ceva i-a întunecat ochii.

— Nu ştiu nimic despre ce face poliţia, despre toate astea eşti mult mai bine informat decât mine; ştiu doar ce am simţit eu. Culoarea rochiei pe care a purtat-o Regina Silvia nu mai are importanţă, bănuiesc.

Anders Schyman şi-a reprimat cu greu enervarea şi s-a întors spre redactorul de noapte.

— Avem vreo posibilitate să ieşim din situaţia asta?

— Dacă ne luăm după avocat, nu.

Redactorul-şef s-a ridicat în picioare, nu mai avea stare.

— Exact de asta mă temeam, a spus el mult prea tare şi şi-a aruncat braţele în sus, în semn de exasperare. Avem o relatare unică de la faţa locului, dar mâinile ne sunt legate de poliţie. Deja funcţionează legile terorismului. Ne interzic să scriem despre una din cele mai spectaculoase crime şi pe ce bază? Să dea dracu‘, trăim în democraţie!