Nevroza BalcanicaProfesorul Zamfirescu a găsit o explicaţie pentru inapetenţa pentru întrajutorare şi indisponibilitatea pe care o afişăm uneori faţă de semenii noştri, pe care a prezentat-o într-o formă sau alta în volumul Nevroză balcanică, apărut în 2012 la Editura Trei.

Teoria sa este că istoria ne-a creat o stimă de sine negativă, care merge până la ura de sine şi aceasta se exprimă prin ostilitatea faţă de ceilalţi, prin lipsa generozităţii,  indisponibilitatea de a fi împreună şi de a reuşi împreună. Spre deosebire de alte popoare, care sunt mult mai solidare decât noi, nici măcar românii aflaţi în diasporă nu sunt suficient de uniţi pentru a funcţiona ca o comunitate puternică. „Şi acolo sunt la fel de împărţiţi şi învrăjbiţi. E o opinie care circulă şi, deşi nu am testat-o sociologic, înclin să cred că e fundamentată.”

Neîncrederea pe care o avem unii faţă de alţii este pusă pe seama trecutului comunist. Atunci exista suspiciunea că prietenul tău, soţia sau soţul ar putea să se afle în slujba Securităţii şi să te trădeze. Aceşti 50 de ani de comunism au lăsat urme puternice în sufletul nostru individual şi colectiv şi această suspiciune ţine de istoria recentă, comunistă a României care a cultivat o atitudine paranoică, de a vedea în celălalt un potenţial duşman, un turnător, o persoană care te putea trăda şi când spuneai bancuri împotriva regimului. De aici şi lipsa încrederii unii în ceilalţi. În prima perioadă a comunismului, consecinţele erau grave: închisoare, Canal, muncă forţată. Pedeapsa pentru încrederea în celălalt era majoră. „Am încorporat în sufletul nostru ceva mai profund, suspiciunea şi neîncrederea. Şi cei 50 de ani reprezintă suficient de mult timp pentru a ne fi impregnat această atitudine pentru alţi 50 de ani.”

Prin băşcălie, minimalizarea celuilalt, obţinem o creştere a stimei de sine, iluzorie şi de moment. Sunt mijloacele de apărare la care apelăm în lipsa altor satisfacţii. „Când nu avem satisfacţii majore, apelăm la astfel de satisfacţii minore, care să ne consolideze stima de sine.” Îşi aminteşte un caz prezentat la televizor. O maşină luase foc şi niciunul dintre şoferii aflaţi în maşinile care circulau pe şosea nu a oprit ca să ajute cu ceva. „E un experiment natural în care nimeni n-a făcut nimic ca să îl ajute pe cel aflat în dificultate şi aici nu e vorba despre bani. E vorba despre mentalitate şi despre atomizarea care ne caracterizează.”

(Sursă: revista Cariere)

***

„Românii nu se implică. În loc de soluţii colective caută mici rezolvări individuale, şi atunci nimic fundamental nu se rezolvă.” – scrie Lucian Boia în eseul De ce este România altfel.

E o societate atomizată, românii nu au simţ civic, al interesului colectiv, fiecare încearcă să se descurce pe cont propriu. E o ţară care multă vreme a avut puţine instituţii care să organizeze şi să ţină împreună societatea, cu o structură socială simplă. Până în secolul al XIX-lea vorbim despre o societate rurală împărţită în boieri şi ţărani, în care raporturile se stabileau mai mult în plan individual decât în plan instituţional, şi aşa a rămas până astăzi. Relaţia indviduală contează mai mult decât raportul instituţional. „Dacă am face o scară a ţărilor europene, după măsura în care contează raporturile instituţionale versus cele personale, noi ne-am afla foarte sus la rubrica raporturi personale şi jos, la raporturi instituţionale.”

De ce este Romania altfelOdată cu venirea comunismului, încrederea în instituţii s-a deteriorat şi mai tare, deoarece acestea mai mult te blocau şi te asupreau. Atunci fiecare a încercat să se descurce pe cont propriu. În comunism aceasta a devenit o atitudine generalizată în România: te descurci singur, cum poţi, pentru că instituţiile statului nu te ajută. În postcomunism a contat goana după resurse şi după bani, iar politica i-a ajutat pe cei mai mulţi să se îmbogăţească pe sine, mai puţin să dreagă ţara şi să vină cu proiecte valabile pentru ea. Atitudinile individualiste sunt foarte pronunţate, iar spiritul civic, care ar trebui să ţină seama de interesul colectivităţii este minor. „Nu înseamnă că nu există, dar proporţia e modestă faţă de societăţile mai moderne, mai evoluate.”

Complexul de inferioritate e prima maladie pe care a identificat-o profesorul Boia la români. De aici se naşte o construcţie orgolioasă menită să contracareze micimea prezentului. Îl frapează la români, că sunt, cu mici excepţii, un popor foarte complexat. Când eşti complexat, trebuie să găseşti nişte procedee care să compenseze complexele. Le găsim în trecut. Suntem urmaşii romanilor, dar, de când am devenit urmaşii dacilor, i-am „înălţat” şi pe daci. Aceştia au ajuns să aibă o civilizaţie splendidă, pe care mai înainte n-o avuseseră. „În secolul al XIX-lea, domina în istoriografie Şcoala Ardeleană, latinistă, care nici nu voia să audă de daci, care erau consideraţi sălbatici. Spuneau că suntem urmaşii romanilor, şi numai ai lor. Apoi am ajuns să fim mai mult urmaşii dacilor, pentru unii, şi atunci a trebuit să-i ridicăm foarte sus pe daci, şi i-am ridicat. Sunt treburi care ţin de complexe.”

Istoria ca istoria, dar sunt complexe care se manifestă şi în raporturile cu străinătatea. Românul e complexat faţă de popoarele mai bogate şi mai puternice. S-a văzut şi în vară, odată cu criza politică şi raporturile noastre cu Europa. E splendid pentru un istoric sau pentru un sociolog să observe cum se joacă la noi fără reguli, dar te prefaci că le respecţi. „Occidentul e o lume a regulilor, şi pentru cei de acolo e frapant să vadă cum nu le respectăm în niciun fel.”

(Sursă: revista Cariere)