Dreyfus încercă să‑i descifreze expresia femeii, întrebându‑se ce anume îi scăpa.

Nu stătea în obiceiul lui Aumonier să‑l întrebe câte persoane muriseră în timpul unei operaţiuni; în condiţii normale, ea ar fi îngropat cifrele în memorie înainte ca el să fi revenit în Panoplie. Masca ei lipsită de emoţii era la fel de indescifrabilă ca întotdeauna. Dreyfus îşi putea aminti cum arătase Aumonier când zâmbea, ori râdea, ori se înfuria, cum fusese înainte de contactul cu Ceasornicarul, însă amintirea aceea necesita un efort de voinţă tot mai mare.

— Scuză‑mă, rosti el, dar… pentru ce m‑ai chemat, de fapt, dacă aceasta nu este o admonestare?

— Pentru conversaţie? Pentru tachinare? Pentru căldura tovărăşiei umane?

— Nu cred.

— Se întâmplă ceva. Vestea a sosit pe când erai plecat. Este la fel de delicat ca afacerea Perigal, dacă nu chiar mai mult. De asemenea, foarte urgent. Trebuie să acţionăm imediat.

— Altă restricţionare?

— Nu. Din păcate, n‑ar mai avea niciun rost.

— Poftim?

Fragment din:

PrefectulAumonier întinse un braţ spre perete, mărind una dintre faţetele display. Era acoperită de imaginea unui habitat sferic, o bilă cenuşie înceţoşată de detalii microscopice, înconjurată de benzi tropicale de panouri solare, cu o reţea de oglinzi vaste staţionate în dreptul polilor şi în jurul ecuatorului. Scara era dificil de evaluat, deşi Dreyfus se îndoia că habitatul ar fi avut diametrul mai mic de un kilometru.

— N‑o să‑l recunoşti. Este o imagine recentă a Bulei Ruskin‑Sartorious, un habitat cochilie de magnitudine cinci de pe orbitele exterioare înalte. Până acum n‑a mai fost investigat de Panoplie.

— Ce delict s‑a comis?

— Iar aceasta este o imagine mai recentă, din urmă cu trei ore.

Bula Ruskin‑Sartorious fusese spintecată, tăiată pe mijloc aidoma unui glob ocular crestat de un brici. Tăietura aproape că despicase habitatul în două emisfere. De ambele părţi ale tăieturii, materialul habitatului fusese carbonizat şi era negru ca noaptea. Structurile dinăuntru continuau să strălucească roşu‑incandescent.

— Victime? întrebă Dreyfus, controlându‑şi oroarea.

— Ultimul recensământ stabilise o populaţie de nouă sute şaizeci. Credem că au murit toţi, dar trebuie să trimitem o echipă pentru o examinare fizică imediată. Nu poate fi eliminată probabilitatea existenţei unor supravieţuitori. În cazul cel mai defavorabil, ar putea fi recuperabile nivelurile‑beta.

— De ce nu vuieşte Inelul?

— Pentru că n‑am difuzat ştirea. Nu pare să fi fost un accident.

— Cineva o să observe că Ruskin‑Sartorious a dispărut de pe reţele.

— Ei participau la abstracţie doar la un nivel superficial, îndeajuns pentru a putea continua să simulăm deocamdată existenţa habitatului complet funcţional, utilizându‑ne privilegiile de reţea.

— Şi cât va dura… „deocamdată”?

— Estimarea cea mai bună? Sub douăzeci şi şase de ore. Treisprezece ore ar putea fi mai aproape de realitate.

— Ce se va întâmpla când se va afla vestea?

— Ne vom confrunta cu o criză majoră. Cred că ştiu cine a făcut asta, dar trebuie să fiu absolut sigură înainte de a acţiona în direcţia respectivă. De aceea vreau să pleci imediat spre Ruskin‑Sartorious. Ia oricâţi oameni ai nevoie. Preia dovezile şi recuperabilele şi întoarce‑te în Panoplie. După aceea vom vedea.

Dreyfus privi din nou imaginea habitatului spintecat.

— Un singur lucru putea face asta, nu? Şi nici măcar nu este o armă.

— Se pare că vedem lucrurile în acelaşi fel, încuviinţă Aumonier.