Filosofii eticii animale preconizeză, după exemplul lui Peter Singer, acel „heavy petting”, adică flirtul exagerat cu propriul câine, sau chiar cu calul, cu boul, cu capra sau cu măgarul său.

Fragment din:

Fanaticii ApocalipseiSobru ca un papă, Singer încearcă să analizeze noţiunea de mângâieri amoroase cu un motan sau cu un căţelandru (Nerve magazine – Peter Singer, „Heavy Petting”). Bestialitatea nu este decât un tabu ca oricare altul, pe care mitologia şi istoria îl ilustrează prin numeroase exemple, mai ales în zonele rurale, acolo unde moralitatea riguros supravegheată a tinerelor nu oferea nicio supapă pulsiunilor sexuale ale băieţilor, care se alinau cu viţici sau cu iepe.

E oare posibil să practici faimosul „french kiss”, adică să săruţi cu limba un căţel, sau să te zbenguieşti cu o scroafă? Avem oare dreptul, se întreabă eminentul profesor, să obţinem o felaţie din partea unui viţeluş obişnuit să sugă la ugerul mamei sale? Sodomizarea unei găini, adică săvârşirea unui act brutal, care se termină în general prin moartea animalului, nu este oare mai puţin grav decât lăsarea acelei găini la crescătorie, unde oricum va fi omorâtă? Nu ar trebui să fim şocaţi atunci când ne simţim doriţi de o maimuţă sau atunci când un câine vine să-şi frece penisul de piciorul nostru într-un loc public.

Suntem nişte animale ca şi ei, ascultăm de aceleaşi pulsiuni. Nu e nimic rău în faptul de a ne face bine între specii diferite. În afara perplexităţii pe care o poate suscita, textul lui Singer ridică cel puţin două probleme.

1)    Cea dintâi este obsesia carnală, care vizează şi relaţiile dintre bărbaţi şi femei: îţi poţi iubi câinele fără să te culci cu el?

2)    Cea de-a doua este morală: trebuie să cerem consimţământul animalelor, înainte să le pipăim? Vor apărea cândva nişte cabinete de avocatură specializate în hărţuirea sexuală a animalelor? Cine va depune plângerea? Se anunţă nişte straşnice lupte juridice!

Anexarea la sfera domestică a câtorva specimene de mamifere sau de rozătoare lărgeşte, aparent, domeniul analogiei. Alegând însă, ca pe un cvasi-frate, un ponei, o mâţă sau un labrador, această similitudine este deportată către zona unei surprinzătoare alterităţi. Crezând că-i antropomorfizăm pe fraţii noştri inferiori, noi, de fapt, ne „îndobitocim”.