Una dintre cele mai bune povestiri pe care le-am citit în ultimii ani. O poveste, frumoasă, frumoasă, frumoasă. Despre o lume în care oamenii poartă măști pe care și le aleg în fiecare dimineață, trăind astfel câte o viață în fiecare zi (…) O lume în care oamenii nu au nume, nu au identitate (…) E una dintre acele povestiri care te fac să împarți textele literatură și ”doar texte”, 

scrie în Dilemateca Michael Haulică despre povestirea ”Păcătos, brutar, fabulist, preot; mască roșie, mască neagră, gentleman, brută” de Eugie Foster (Nebula 2011 pentru nuveletă), parte a antologiei NEBULA 2011, tradusă la Editura Trei.

   

Și un fragment din această povestire, extras din secțiunea ce poartă titlul… 

Albastrul e pentru fecioare.

  

A doua zi dimineaţă îmi fac alegerea pe îndelete, atingând un chip după altul. În locul unde se afla masca galbenă e un gol, dar mai am multe altele. În cele din urmă aleg una de culoarea safirelor. Fruntea e făcută din satin mătăsos ca apa. Îmi împletesc panglicile de catifea în păr și ciucurii îmi clipocesc în jurul urechilor ca secretele dezvăluite în șoaptă. 

Nu cred c-o să mă mărit vreodată, spun eu. De ce m-aș mărita?

Fata de lângă mine chicotește cu degetele subţiri peste deschiderea gurii. Masca ei e sculptată în lemn verde, întărit prin foc vreme de trei zile. Odată sculptat și finisat, lemnul capătă limpezimea sticlei, cu modelul din fibre sepia ca un filigran din dantelă groasă.

Ţine minte cuvintele mele, zice ea. Toate flirturile te vor ajunge din urmă într-o bună zi. Un bărbat îţi va fura inima și-o să vii într-o fugă la mine, să te-ajut la pregătirile de nuntă.

Râd.

Puţin probabil. Tipii pe care-i cunoaștem nu se gândesc decât la Mierea Reginei și mă lasă apoi singură. M-aș mărita mai degrabă cu un creator de măști decât cu unul dintre aceste capete seci.

Brr, asta-i o chestie sofisticată.

Prietena mea scoate un ţipăt ascuţit și arată cu degetul.

Uite! E noul transport! Nu ţi-am spus eu că pe strada asta ajung mai întâi camioanele care livrează marfa? Stăm cu măștile lipite de vitrina magazinului, uitându-ne galeș la flacoanele expuse. (…)

Prietena mea mă abandonează, grăbindu-se să se alăture hoardei îmbulzite în jurul noilor produse. În timp ce pe ea amestecul de aburi emotivi o face mai frivolă și o excită, pe mine mă copleșește. Mă sprijin de tejghea și respir scurt, superficial.

Pari pierdută.

Masca bărbatului e dintr-un aliaj mat de cositor, acoperită cu un strat metalic atât de subţire, încât văd urmele lăsate de mișcarea pensulei artizanului. Un model cu flăcări i se învolburează pe ambii obraji, în nenumărate nuanţe de purpuriu.

Doar îmi aștept prietena.

Arăt în direcţia mulţimii. Se întrevede un licăr de un verde translucid, tot ce pot zări din ea.

Nu te interesează să-ncerci noul lot?

Nu prea. Prefer distilatele tradiţionale. Cred că din cauza asta sunt de modă veche.

Bărbatul se apleacă, apropiindu-se cu un aer conspirator.

Dar le-ai cumpărat pe cele trei noi de ieri. Am încercat să te avertizez în privinţa acelui Bronz Iolit. Nu e nicidecum un substitut potrivit pentru Mierea Reginei. Mă umplu de amintiri despre dorinţă și violenţă, mosc și excitare, durere și sânge. Dar sunt greșite. Azi

sunt altcineva. Clatin din cap.

Nu știu despre ce vorbești.

Caut o fărâmă de sticlă verde sau de dantelă sepia.

Unde mi-e prietena?

N-aș lăsa niciodată pe cineva să folosească Bronz Iolit asupra mea.

Când ţi l-am vândut, n-ai spus că era un dar?

Ce?

Eram vânzătoarea cu mască de onix.

Șocul pe care-l simt e dincolo de cuvinte, dincolo de orice reacţii. E cel mai important tabu al societăţii noastre, ceva atât de profanator și de obscen încât nu e trecut nici măcar în cărţile cu legi. Nu discutăm despre evenimentele și despre conflictele la care-au luat parte alte măști de-ale noastre. Nu se face. Ce-ar fi dacă oamenii ar începe să dea vina pe o faţă pentru ceea ce a făcut o alta, pentru simplul fapt că ambele au fost purtate de același cetăţean?