Fotoliul din spatele canapelei nu este un obiect staţionar, aşa cum pare. În el am călătorit în toată lumea, în trecut şi în viitor. Fără să mă mişc din el am cunoscut persoane importante şi am fost martor la evenimente importante. Însă doar Kirk Allen m-a scos din această lume, atunci când a transformat canapeaua din camera mea de consultaţii într-o navă spaţială cu care am străbătut galaxiile.

Povestea mea începe într-o dimineaţă înăbuşitoare de iunie, în Baltimore, cu un telefon primit de la un medic generalist dintr-o instituţie guvernamentală din sud-vest. Mi-a spus că mă sună în legătură cu un pacient care a fost trimis la el, şi pe care, la rândul lui, voia să-l trimită la mine. I-am spus să-mi dea mai multe detalii.

Bărbatul pentru care te sun, mi-a spus el, este un om în vârstă de vreo treizeci de ani, un fizician care face muncă de cercetare pentru noi. Din câte îmi dau eu seama, este perfect normal din toate punctele de vedere, cu excepţia faptului că are multe idei nebuneşti legate de faptul că trăieşte, o parte a timpului, într-o altă lume – pe o altă planetă. Poate că asta nu e chiar atât de rău, însă problema este că e „plecat” atât de mult – dacă înţelegi ce vreau să spun – încât eficienţa lui este foarte scăzută, iar operaţiunile noastre au de suferit din această cauză.

Cum ai aflat de ideile lui? l-am întrebat. Ţi s-a plâns – sau cum?

Nu, mi-a răspuns doctorul, Allen – numele pacientului e Kirk Allen – nu a spus nimic despre asta. Pentru el totul e ceva perfect normal. Bineînţeles că îi pare rău de scăderea eficienţei departamentului. Se scuză peste tot şi promite să se îndrepte. Spune – fii atent la asta – spune că va încerca să petreacă mai mult timp pe planeta asta!

     

Coordonatoarea colecției Psihologie/Psihoterapie de la Editura Trei, psihanalista Simona Reghintovschi, despre cartea lui Robert Lindner:

    

Şi cum a ajuns la tine? am insistat eu.

Ei bine, Allen e şef de sector şi cea mai importantă parte din slujba lui este să evalueze şi să coreleze rapoartele cercetătorilor care îi sunt subordonaţi, iar apoi să trimită rezumatele activităţii sectorului lui, către şeful de departament. Rezumatele ajungeau din ce în ce mai târziu, iar când au ajuns la şeful de departament, Bagby – el este şeful de departament – nu numai că a observat că acestea erau sub standardul lui Allen, dar câteva dintre ele erau incoerente, iar altele erau pline de simboluri ciudate sau… pictograme, cred că aşa le poţi numi…

Deci Bagby l-a chemat la el, l-am grăbit eu.

Da. L-a chemat la el şi i-a cerut o explicaţie.

Şi Allen ce a zis?

Ei bine, nu a zis prea multe prima dată. Doar că a fost plecat mult în ultima vreme, şi că va încerca să petreacă mai mult timp pe aici de acum încolo.

A fost plecat? am întrebat eu.

Nu. Vezi tu, e la fel de greu de ieşit de aici cum e de intrat. Allen nu ar fi putut să plece fără să treacă printr-o întreagă birocraţie din motive de securitate, iar Bagby ştia că el nu ieşise din incinta instituţiei de luni de zile. Însă atunci Bagby a crezut că poate Allen a fost bolnav şi a stat în camera lui. Ei bine, Bagby a verificat, iar înregistrările arătau că Allen nu a lipsit nicio zi. Pe urmă i-a chemat pe câţiva dintre oamenii care lucrează cu Allen şi i-a întrebat despre el.

Şi a aflat ceva? am întrebat eu.

Nu prea multe, doar că unii dintre cei cu care a discutat Bagby au spus că au observat că în ultima vreme Allen este distras. 

Bagby l-a întrebat de mâzgâlelile de pe rapoarte?

A, da, mi-a răspuns doctorul. Se pare că tot ce a avut de spus Allen era că acelea sunt nişte notiţe pe care dorea să le transcrie în jurnalele lui. Zicea că nu a mai apucat să facă acest lucru, şi că ar vrea ca Bagby să-i dea înapoi rapoartele pentru a le aduce la zi.

Şi spui că Bagby l-a trimis pe Allen la tine.

Da. De fapt, e în camera de aşteptare chiar acum.

Şi ce ai decis?

Doar că mă depăşeşte problema, a răspuns el. Sunt un doctor obişnuit. Când vine vorba de lucruri de genul acesta – chestii psihiatrice – nu ştiu decât că nu ar trebui să mă joc cu ele. De aceea te-am sunat pe tine.

  

 Fragment din: 

Ora de 50 de minute.

Cinci psihoterapii ale unor pacienți aflați în pragul nebuniei

de Robert Lindner