Cei mai multi invoca nevoia respectului de sine, pe care in Romania, unde fraiele sunt in mainile unor corupti, capabili sa se descurce numai in acest camp social, n-o pot gasi. Prea au plecat multi, exista adevarate colonii romanesti in tarile Europei sau peste ocean. La Montreal, mi s-a spus, doua echipe romanesti, toti din Iasi, au cu regularitate dispute in fotbal: echipa din Copou cu echipa din Tatarasi.

 

  Nevroza balcanica, despre care am scris saptamana trecuta, pornind de la cartea psihanalistului Vasile Dem. Zamfirescu, cunoaste unele particularitati in spatiul carpato-dunarean. Nevrozele romanilor se deosebesc adesea de cele ale altor balcanici si europeni. Complexe de frustratie nerezolvate, aspiratii (colective) in decalaj fata de posibilitati si conditii de context, presiuni straine si umilinte dificil de suportat s-au acumulat si s-au impletit intr-un complex de factori care au coborat, pana la distrugere si indiferenta, nivelul stimei de sine a romanului. Dupa 1989, nemultumiti de prestatia lor anterioara, multi romani au sperat sa-si recapete, odata cu libertatea, demnitatea terfelita in timpul regimului totalitar. Speranta zadarnica. Domnul Zamfirescu sufera atunci cand constata ca romanilor le este rusine de originea lor, ca „ura de sine la romani” a atins cote alarmante. Aceasta se combina cu dispretul de sine, construind impreuna un inconstient colectiv ce produce efecte dezastruoase; multi dintre romani nu sunt insa constienti de dimensiunea procesului si de sursele care il alimenteaza. Iata o ipoteza: „M-am intrebat daca risipirea in orgolii marunte a politicienilor romani nu provine mai ales dintr-o profunda neincredere in sine, daca nivelul inalt al agresivitatii in Romania nu este cauzat de aceeasi ura de sine, daca incapacitatea noastra de solidarizare nu are aceeasi sursa”. Ce poate iesi dintr-o cultura a vidului, a distructivitatii si a permanentei (auto)deprecieri decat un produs care invoca pierderea colectiva a reperelor, descompunerea, neantul? Fenomenul nu e nou, dar s-a agravat, putandu-se manifesta acum liber. Usor de observat cu ochiul liber.

Fenomenul urii de sine a cunoscut, in Romania, escaladari nemaivazute mai ales in timpul comunismului. Experimentul Pitesti a dovedit ca, prin teroare, oamenii, chiar cei mai instruiti, pot fi transformati in reversul a ceea ce au fost. Prin  tortura fizica (bataia, arderea cu tigara, smulgerea unghiilor si alte inovatii), combinata cu distrugerea valorilor morale si religioase, a legaturilor cu cei apropiati, prin „teroare permanenta”, fenomenul reeducarii, uitat astazi, a schimbat din temelii reperele unei generatii. A indus in fiecare tanar format atunci, chiar daca n-a fost supus unui proces explicit de reconversie, o frica permanenta de cei din jur, de institutii. Generatiile mature de astazi vor din rasputeri sa uite aceste episoade din viata lor, le arunca in mod inconstient in subsolurile constiintei. Psihanalistul insista indeosebi pe efectele tratamentului asupra increderii in valorile fundamentale, inducerea umilintei ca o componenta de baza a personalitatii. Reeducarea a insemnat o „catastrofa narcisica” care s-a intins asupra intregii tari, ca o „teroare discreta”, dislocand eul individual din functiile sale. Un eu care nu se poate salva prin fuga sau impotrivire, ca mijloace de aparare, este pentru totdeauna lezat. Urmarea e fenomenul de identificare cu agresorul, refularea si regresia. Neputincios, individul astfel lovit construieste scenarii izvorand din dorinta de razbunare, ura, invidie si alte tipuri de manifestari nascute din frustratie. Iar daca adevaratii vinovati nu pot fi atinsi, individului nu-i ramane decat sa se descarce in alta directie: prin ura de sine, dispret (auto)distrugator. Comunismul a nascut resentiment generalizat. Neputandu-se descarca prin actiuni sociale sau individuale decat in rare cazuri, cei care au trait intr-un context psihosocial totalmente inchis nu pot astazi zamisli decat invidie, ura, dorinta de razbunare. Au fost si sunt urati mai ales cei care au incercat sa protesteze sau sa construiasca ceva. Au iesit din rand, ne-au umilit! Ei, acesti „dusmani ai poporului” cuminte, trebuie sa plateasca. Si astfel se rezolva dilema conflictului narcisic: ura de sine este inlocuita cu ura impotriva celor care sunt altfel. Omul resentimentar nu poate construi, din inima lui nu iese decat zeama neagra. Ce s-a intamplat cu aceste produse vedem astazi, privind in jur, de sus pana jos.

Citeste in Ziarul de Iasi intreaga recenzie scrisa de Adrian Neculau.