Nu cumva duhul rău care bântuie instituţiile şi viaţa privată din România este tocmai ura de sine?

Uneori, nu foarte des în trecut, dar din ce în ce mai des după 1990, românii exprimă deschis aprecierea negativă faţă de sine, aşa cum s-a întâmplat cu Emil Cioran în anii ’30, care, în Schimbarea la faţă a României, declara că îi este ruşine că este român. O astfel de asumare conduce adesea la acţiune. Emigrarea este una dintre ele, iar Cioran, unul dintre cei mai cunoscuţi emigranţi. Cu siguranţă, şi evenimentele din 1989 se vor fi alimentat în bună parte din nemulţumirea de sine şi au condus la redobândirea, odată cu libertatea, a demnităţii.

Alteori, şi acesta pare să fie cazul cel mai frecvent, ura de sine, dispreţul de sine sunt ascunse, inconştiente, şi produc efecte importante, fără ca autorii lor să le cunoască sursa. M-am întrebat dacă risipirea în orgolii mărunte a politicienilor români nu provine mai ales dintr-o profundă neîncredere în sine, dacă nivelul înalt al agresivităţii în România nu este cauzat de aceeaşi ură de sine, dacă incapacitatea noastră de solidarizare nu are aceeaşi sursă. Într-un cuvânt, m-am întrebat dacă nu cumva acea cultură a vidului, a distructivităţii şi a permanentei autodeprecieri, pe care André Green o numea narcisism mortifer, nu există la români ca fenomen al psihologiei sociale.

Dacă într-adevăr problematica narcisică inconştientă ar fi atât de importantă, atunci cunoaşterea ei prin psihanaliză poate contribui la exorcizarea duhului rău. 

(Fragment din Nevroză balcanică, de Vasile Dem. Zamfirescu)   

    

Sursă video: TVR