Există sentimente metafizice? Dacă da, ce sînt acestea și ce le deosebește de sentimentele abordabile din punct de vedere psihologic? Cît de importantă este tristețea pentru metafizică? Acestea sînt întrebările, de la care se construiește demersul cărții lui Horia Pătrașcu, Sentimentul metafizic al tristeții, bazată pe o teză de doctorat susținută la Universitatea ”Al. I. Cuza” din Iași.

Pentru Horia Pătrașcu, cercetător post-doctoral al Universității ”Al. I. Cuza” din Iași, există sentimente metafizice. Sentimentele metafizice sînt mai originare și mai profunde decît cele psihologice.Iar experimentarea lor are urmări pentru modul în care ființa este gîndită într-o anumită epocă istorică. Prin urmare, fundamentală pentru om, ne spune Horia Pătrașcu, nu este gîndirea, ci trăirea. Într-o trăire primordială își află impulsul orice gîndire filosofică.Dintre afectele omului, tristețea este, consideră cercetătorul, privilegiată. Dar de ce tristețea? Deoarece, ne spune Horia Pătrașcu, ”tristețea este singurul sentiment prin care se poate trăi sau recepta golul” (p.51). Golul sau nimicul, neființa. Or, numai o trăire a nimicului ajunge să ne pună în postura de a tematiza ființa. Doar tristețea, iar nu bucuria ori entuziasmul poate genera o metafizică. Iar tipul de metafizică este în strînsă legătură cu forma tristeții care-a determinat-o. Autorul identifică patru modalități ale tristeții metafizice: melancolia, akedia, nostalgia și angoasa.

(…)

Unul dintre motivele pentru care ar putea interesa astăzi îl reprezintă replica dată psihologiei. Poate că emoțiile și pulsiunile de zi cu zi, discutabile în termeni concreți, nu epuizează tot ceea ce reprezentăm ca oameni. Poate că e ceva mai profund în om, ce se manifestă ca o lipsă, ca o năzuință, ca o nostalgie fără obiect. Și tocmai dintr-un asemenea sentiment pe care Horia Pătrașcu a ales să-l numească metafizic ia naștere gîndul filosofic al omului, care se încumetă să numească ființa. În esență, așa cum mărturisește și autorul în introducere, e vorba de ”uimirea” fundamentală în fața existenței, de ”îndoială” și de ”sentimentul pierderii de sine”, de care a vorbit și Karl Jaspers, reunindu-le sub termenul de ”cutremurare” – o experiență prin care ești scos din ritmul existenței banale și aruncat în vîltoarea unei căutări fără sfîrșit.

Poate că filosofia nu-i decît o altă iluzie. Dar e una dintre iluziile ce-și are izvorul în chiar sufletul omului.

Citește întreaga recenzie a Danei Țabrea pe 

blogul Secţiei de Filosofie a Facultăţii de Filosofie şi Ştiinţe Social Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași.