Archive for ianuarie, 2012



”Aduceți-mi o eșarfă de la pieptul ei / O jartieră a iubitei mele!”, citează Freud din Faustul lui Goethe, pentru a explica mai apoi că ”un anumit grad de fetișism este propriu de regulă iubirii normale, mai ales în acele stadii ale îndrăgostirii în care scopul sexual normal nu poate fi atins sau satisfacerea lui pare imposibilă”. Citatul este dintr-o celebră scriere din 1905 (”Trei eseuri asupra sexualității”), tradusă în vol. 5 din Operele esențiale freudiene:

 

  

Gândul lui Freud (care pare-se îi datorează enorm lui Alfred Binet) este dus mai departe de eseistul francez Roland Jaccard, proaspăt cooptat ca editorialist permanent al revistei online Cafe Gradiva. Apropo de fetișism, astfel se intitulează prima contribuție tradusă în română a iconoclastului jurnalist (fost colaborator la Le Monde). Iată și un citat din eseistul care se definește pe site-ul său drept un gânditor ”simplu precum Cioran și orginal precum Wittgenstein” 🙂 :

photo©ErlingMandelmann.ch - CC-BY-SA-3.0

Pornind de la clasicul exemplu al unui Descartes irezistibil atras de femeile saşii ori al unui Rousseau care-şi află plăcerea doar în flagelare, Alfred Binet ajunge la concluzia că dragostea normală, în măsura în care există, nu e decât rezultatul unui fetişism subtil şi complicat sau, într-un cuvânt, politeist. Fetişistul pur, pe de altă parte, este un monoteist: partea se substituie întregului, accesoriul devine primordial.

Citiți întregul editorial ”Apropo de fetișim” pe revista online CafeGradiva

Reclame

   

  

Mă privea cum mâncam hrană americană la conservă. O luasem cu mine în satul îndepărtat din Papua Noua Guinee unde trăia populaţia fore. Când i-am remarcat expresia cu care mă privea, am pus jos furculiţa şi am ridicat aparatul de fotografiat pe care-l purtam mereu la gât. Pe lângă expresia clasică a dezgustului, povestea din spatele acestei fotografii scoate în evidenţă, în generarea dezgustului, importanţa actului de a mânca ceva repugnant. El nici măcar nu mânca respectivul aliment; doar văzându-mă pe mine că mănânc a fost suficient pentru a-i trezi aversiunea. (…)

Cum arăta expresia bărbatului din Noua Guinee? Buza superioară este ridicată la maximum; buza de jos e şi ea ridicată, ieşind puţin în afară. Încreţitura care porneşte de la nări şi coboară până sub colţurile buzei e adâncă, formând un ”U” răsturnat. Aripile nărilor sunt ridicate; pe marginile laterale ale nasului apar încreţituri. Ridicarea obrajilor şi lăsarea în jos a sprâncenelor creează încreţituri de tipul „labei de gâscă”. Toate acestea sunt semne ale unui dezgust extrem.

Fragment din ”Emoții date pe față”, volum în care psihologul american Paul Ekman sintetizează decenii de cercetări ale emoţiilor şi expresiilor faciale. El a inspirat, de altfel, și serialul ”Lie to Me” (vezi clipul de mai sus).

  


Atunci când Elspeth Noblin moare de cancer, le lasă moştenire nepoatelor sale gemene, Julia şi Valentina, apartamentul din Londra. Cele două tinere americane, în vârstă de 20 de ani, nu şi-au întâlnit niciodată mătuşa englezoaică, ştiu doar că mama lor, Edie, a avut o soră geamănă. Fetele se mută în apartamentul lui Elspeth, care se învecinează cu cimitirul Highgate din Londra şi ajung să-i cunoască pe ceilalți locatari ai imobilului: Martin, un tip sclipitor, pasionat de cuvinte încrucişate, care suferă de sindromul obsesiv-compulsiv, Marijke, soția acestuia şi Robert, fostul iubit al lui Elspeth, un bun cunoscător al cimitirului. Julia şi Valentina descoperă cât de viu este Highgate… inclusiv mătuşa lor, care se pare că nu şi-a părăsit vechiul apartament nici după moarte.

***

Fragment din Simetria ei înfricoșătoare citit în intervalul 0’15”-1’12”

Marijke se gândi la toate cortegiile funerare care trecuseră prin porţile de la Highgate. Caleştile negre din perioada victoriană, trase de cai împodobiţi cu pene de struţ, cu bocitoare profesioniste şi muţi inexpresivi, lăsaseră locul acestei adunături pestriţe de automobile, umbrele şi prieteni rezervaţi. Marijke văzu dintr‑o dată cimitirul ca pe un teatru de demult: se juca aceeaşi piesă, doar costumele şi coafurile se modernizaseră.

Robert puse mâna pe umărul lui Martin, iar acesta deschise ochii cu expresia unui om trezit brusc din somn. Traversară curtea şi trecură prin deschiderea din centrul Aleii Coloanelor, urcând apoi pe treptele acoperite de muşchi în cimitir. Marijke venea în urma lor, urmată de restul participanţilor. Aleile erau alunecoase, abrupte şi colţuroase. Toţi erau atenţi pe unde calcă. Nimeni nu scotea niciun cuvânt.

    

   

Fragment din Simetria ei înfricoșătoare citit în intervalul 3’55”-5’00”

Elspeth a murit în timp ce Robert aştepta în faţa unui automat de ceai privind cum lichidul curgea în păhărelul de plastic. Mai târziu îşi va aminti cum păşea de‑a lungul coridorului de spital, ţinând în mână ceaşca de ceai cu gust înfiorător, singur sub lămpile fluorescente, străbătând din nou drumul care ducea în încăperea unde Elspeth zăcea înconjurată de aparate. Îşi întorsese capul către uşă şi avea ochii deschişi. La început, lui Robert i s‑a părut că e conştientă.

În clipele de dinaintea morţii, Elspeth şi‑a amintit o zi din primăvara trecută, când ea şi Robert se plimbaseră pe o potecă noroioasă pe malul Tamisei, în Kew Gardens. Mirosea a frunze putrede; plouase. Robert a spus: „Ar fi trebuit să avem copii”, iar Elspeth i‑a răspuns: „Nu fi caraghios, iubitule”. A spus‑o cu glas tare, în salonul de spital, dar Robert nu era acolo să audă.

  

După bestsellerul ”Soţia călătorului în timp”, Audrey Niffenegger revine cu un roman captivant despre dragoste, identitate, secrete şi despre relaţia dintre două surori

  

  


În cartea De ce te îngrași, scrisă ca un răspuns la reacţiile stârnite de precedentul lui bestseller, Good Calories, Bad Calories, Gary Taubes examinează critic mitul legat de cauza creşterii în greutate a populaţiei. El argumentează că excesul unor anumite tipuri de carbohidraţi este motivul care a condus la creşterea masivă în greutate a oamenilor din zilele noastre – nu grăsimile, şi nici caloriile în exces.

   

    Iată și un fragment referitor la ”cele mai ieftine calorii”:

   

Nu avem cum să influențăm faptul că ne naștem cu predispoziția de a ne îngrășa. Ceea ce ne învață primele noțiuni de adipozitate este că predispoziția este declanșată de carbohidrații pe care îi mâncăm – atât de cantitatea cât și de calitatea lor. După cum am spus, carbohidrații sunt cei care determină în ultimă instanță secretarea insulinei și insulina este cea care determină acumularea grăsimii corporale. Nu ne îngrășăm toți dacă mâncăm carbohidrați, dar pentru aceia dintre noi care se îngrașă de vină sunt carbohidrații; cu cât mâncăm mai puțini carbohidrați, cu atât mai slabi vom fi.

Ar fi potrivită aici o comparație cu țigările. Nu toți fumătorii de cursă lungă fac cancer pulmonar. Numai un bărbat din șase și numai o femeie din nouă. Dar pentru cei care fac acest tip de cancer cauza principală este de departe fumul de țigară. Într-o lume fără țigări, cancerul pulmonar ar fi o boală rară, cum și era pe vremuri. Într-o lume fără o alimentație bogată în carbohidrați, obezitatea ar fi de asemenea o boală rară.

Nu toate alimentele care conțin carbohidrați ne îngrașă la fel. Aici este elementul crucial. Alimentele care ne îngrașă cel mai mult sunt cele care exercită cel mai mare efect asupra zahărului din sângele nostru și a nivelului insulinei. Acestea sunt sursele concentrate de carbohidrați și în special cele care se pot digera rapid:

  • orice produs din făină rafinată (pâine, cereale, paste făinoase),
  • carbohidrații lichizi (berile, sucurile de fructe și băuturile carbogazoase) și
  • diversele surse de amidon (cartofii, orezul și porumbul).

Aceste alimente inundă fluxul sanguin cu glucoză. Nivelul zahărului crește brusc; nivelul insulinei va crește și el brusc. Ne îngrășăm. Putem să ne mirăm că aceste alimente sunt considerate de aproape două sute de ani ca având o influență unică în îngrășarea noastră?

Aceste alimente sunt, de asemenea, și cele mai ieftine calorii existente, aproape pretutindeni. Este explicația evidentă pentru care, cu cât suntem mai săraci, cu atât avem mai multe șanse de a ne îngrășa; de asta, cum am discutat la începutul cărții, este atât de ușor să identifici populațiile extrem de sărace din trecut și din prezent, în care obezitatea și diabetul rivalizează cu cele din Statele Unite și din Europa zilelor noastre. Această explicație a fost sugerată de doctorii care au lucrat cu aceste populații în anii 1960 și 1970, iar acum este susținută și de știință.



ATUNCI CÂND IAHTUL a fost găsit în derivă în Golful Fecioarei, din arhipelagul sudic al Stockholmului, marea era calmă şi noaptea luminoasă. Apa avea o culoare somnoroasă, albastru-cenuşie şi se mişca moale, ca o ceaţă.

   

Fragment din

După succesul cărții de debut, Sub hipnoză, duoul Lars Kepler revine cu un thriller la fel de captivant. Nu despre tulburări de personalitate, ci despre afaceri murdare și corupție la nivel înalt.

  

Bătrânul care vâslea a strigat de câteva ori, deşi bănuia că nu va primi niciun răspuns. Supraveghease de pe ţărm vasul aproape o oră vasul, cum urma curentul slab, întors de-a îndăratelea. Bătrânul şi-a dus barca lipind-o de latura iahtului. A lăsat vâslele, a amarat lângă platforma de coborât în apă şi s-a căţărat pe scara de metal, trecând peste balustradă. Pe puntea de la pupa se afla un şezlong roz. Bătrânul a aşteptat un moment, ascultând. Cum nu auzea nimic, a deschis uşa de sticlă şi a coborât câteva trepte, până în salon.

O lumină cenuşie se răspândea prin ferestrele mari, peste lambriurile de tec lăcuit şi peste pânza albastru-închis a canapelelor. A coborât mai departe, pe scara abruptă placată cu lemn lucios, prin faţa chicinetei întunecate, a băii, până în cuşeta mare. Lumina slabă se strecura prin ferestrele mici, din tavan, peste un pat dublu de forma unei lăncii. La capul patului, sprijinită de perete, şedea o tânără în geacă de ginşi, pe jumătate ridicată, moale, cu picioarele desfăcute şi cu o mână lăsată pe perna roz. Îl privea drept în ochi, cu o expresie întrebătoare, speriată.

Bătrânului i-a luat o vreme până să înţeleagă că fata era moartă.

În părul ei lung, negru se afla o agrafă ca un porumbel, porumbelul păcii.

Când bătrânul s-a apropiat, atingându-i obrazul, capul fetei a căzut în faţă şi o şuviţă subţire de apă i s-a scurs printre buze jos, pe bărbie.

  

  


Uneori poate fi dificil să faceţi distincţia între problemele „serioase” şi urcuşurile şi coborâşurile normale ale vieţii de adolescent. Amintiţi-vă când eraţi de vârsta fiicei dumneavoastră, sfătuiesc autoarele cărții Adevărul despre adolescente. Experţii răspund la întrebările FETELOR/PĂRINŢILOR.

Cum v-aţi fi anunţat părinţii că ceva era în neregulă sau că aveaţi necazuri? Le-aţi fi spus direct? V-aţi fi închis în camera dumneavoastră? Aţi fi fost mereu deprimată? Aţi fi fost ţâfnoasă şi v-aţi fi repezit la oricine vă ieşea în cale? Vedeţi vreunul dintre aceste comportamente la fiica dumneavoastră? Uitaţi-vă după semne care să indice că purtarea ei s-a schimbat în feluri care vă fac să vă simţiţi „neplăcut”:

  • Este mult mai irascibilă, mai ţâfnoasă sau mai capricioasă decât de obicei?
  • Este mai retrasă, mai izolată sau mai „mohorâtă” decât de obicei?
  • I se schimbă obiceiurile alimentare sau tiparele de somn în mod semnificativ?
  • Comunică noapte şi zi la telefon sau prin e-mailuri cu prietenii ei şi este mai ascunsă în această privinţă?
  • Se sperie mai uşor, ca şi cum ar avea ceva de ascuns, iar dumneavoastră sunteţi pe cale de a afla?
  • I s-au depreciat notele de la şcoală sau comportamentul din clasă?
  • A încetat să mai participe la activităţile ei normale, cum ar fi sporturile sau lecţiile de muzică?
  • I s-a schimbat deodată grupul de prieteni?

Fragment din:

  

Unul sau mai multe dintre aceste comportamente constituie un semnal de alarmă, o indicaţie a faptului că ceva se întâmplă. Cea mai bună cale de a afla ce se întâmplă cu fiica dumneavoastră este să spuneţi:

„Mă întrebam dacă s-a întâmplat ceva. Nu prea pari în apele tale în ultima vreme. Eşti bine?”

O simplă întrebare ca aceasta poate face minuni. Adolescentele sunt adeseori dornice să îşi împărtăşească gândurile şi sentimentele, dacă cineva le întreabă – şi dacă li se promite că, oricare ar fi problema, vor fi ajutate şi sprijinite. Amintiţi-i că, oricât de rea ar fi situaţia, cu cât cere ajutor mai devreme, cu atât mai repede poate fi rezolvată problema. Majoritatea adolescenţilor nu se deschid faţă de părinţii lor deoarece se tem de consecinţe, nu pentru că nu ar vrea ajutor.

O singură avertizare: dacă vă interogaţi fiica pe un ton critic sau isteric, de parcă ar exista un dezastru iminent, ar putea deveni imediat defensivă sau pur şi simplu s-ar putea închide în sine. Aşadar, încercaţi pe cât posibil să păreţi interesată, raţională şi calmă. Prefaceţi-vă, dacă trebuie; scopul este să începeţi un dialog. De exemplu, un baraj critic precum

„Ştiu că se întâmplă ceva. Îmi dau seama când îmi ascunzi lucruri. Tot timpul intri în belele. Ce e în neregulă cu tine? De data asta ce s-a mai întâmplat? Spune. Trebuie să ştiu”

nu vă va duce nicăieri.

De asemenea, ţineţi minte că s-ar putea să primiţi informaţia sau „povestea” pe bucăţi. Puteţi afla o parte acum, altă parte mai târziu. Aveţi răbdare. La un anumit nivel, majoritatea adolescenţilor vor ca părinţii lor să ştie dacă au probleme, astfel încât să poată fi ajutaţi dacă au nevoie. Trebuie să o faceţi pe fiica dumneavoastră să simtă că vă poate vorbi în siguranţă şi uşor.

  
Citește și răspunul la una dintre întrebările ADOLESCENTELOR: Ce să fac dacă iubitul îmi spune să aleg între el şi prietenele mele?

   


O metodă de hrănire sănătoasă poartă denumirea de „dieta epocii de piatră” şi spune:

„Mănâncă numai alimentele din care nu s-a extras nimic, în care nu s-a adăugat nimic şi care s-ar strica dacă nu le-ai consuma imediat.”

Ţi-ar veni extrem de greu să găseşti asemenea alimente în vreunul dintre supermarketurile de pe faţa pământului. Ceea ce vând aceste temple ale industriei alimentare – cu excepţia cazurilor în care au un raion de produse organice – reprezintă exact opusul regulii de mai înainte, aflăm din cartea Terapia Gerson pentru vindecarea cancerului și a altor afecțiuni cronice.

Folosirea generală a aditivilor alimentari, al căror număr este în prezent de aproximativ 4000, slujeşte exclusiv scopului de a face alimentele produse industrial să aibă un aspect mai atrăgător, să aibă un gust bun, în ciuda faptului că au în conţinut inferior de materii prime, să aibă o durată de viaţă pe raft mai mare şi astfel să fie mai profitabile. Chimia alimentară este într-atât de dezvoltată, încât poate să imite aproape orice arome şi mirosuri naturale. Ceea ce nu pot să facă este să păcălească organismul uman şi să-l facă să răspundă la aceste contrafaceri ca şi cum ar fi produsele veritabile şi nu reuşesc decât să furnizeze compuşi chimici cu diferite grade de toxicitate în locul factorilor nutritivi esenţiali.

Printre cei mai larg folosiţi aditivi se numără nitritul de sodiu, zaharina, cofeina, olestra (un substituent de grăsimi), coloranţii şi aromatizatori artificiali, antioxidanţii, emulsificatorii, amplificatorii de arome, agenţii de îngroşare, aspartamul, grăsimile nesaturate şi glutamatul de monosodiu – plus cantităţi nesănătoase de zahăr, sare şi grăsimi. Toţi aditivii pot să provoace o multitudine de reacţii alergice, cum ar fi oboseala, problemele comportamentale, variaţii de dispoziţie şi, după un consum îndelungat, pot să conducă chiar şi la boli cardiace şi cancer.

Află în ce constă o alimentație înțeleaptă din:


Acum când alcoolul îi amorţise muşchii, putea să reflecteze, să urmărească un fir, să facă supoziţii. Să încerce să privească monstrul pe care evocarea lui Neptun îl scosese, în sfârşit, la lumină din propriile caverne.

Pasagerul clandestin, teribilul intrus. Asasinul invincibil şi trufaş pe care-l numea ”Tridentul”. Ucigaşul de neînvins care îi dăduse viaţa peste cap, cu treizeci de ani în urmă. Vreme de paisprezece ani îl vânase, îl hăituise, trăgând de fiecare dată nădejde să-l prindă şi pierzându-şi de fiecare dată prada mişcătoare. Alergând, căzând, ridicându-se iar.

Şi căzând. Îşi abandonase speranţele în goana asta şi, mai ales, îşi pierduse fratele. Tridentul scăpase, mereu. Era un titan, un diavol, un Poseidon al infernului. Înălţându-şi arma cu trei vârfuri şi ucigând dintr-o singură lovitură în pântece. Lăsându-şi în urmă victimele trase în ţeapă, însemnate cu trei găuri roşii una lângă alta.

Adamsberg îşi îndreptă spatele. Cele trei piuneze roşii aliniate pe peretele biroului său, cele trei găuri însângerate. Furculiţa lungă cu trei dinţi pe care o mânuia Enid, imaginea în oglindă a vârfurilor Tridentului. Şi Neptun, înălţându-şi sceptrul. Viziunile care îi făcuseră atât de rău, declanşând tornadele, făcând să dea năvală durerea, eliberând într-o dâră de noroi neliniştea care se ivise din nou.

Ar fi trebuit să ştie, îşi zise el. Să lege violenţa acelor şocuri de drumul lung şi dureros parcurs alături de Trident. Deoarece nimeni nu-i mai pricinuise atâta durere şi spaimă, atâta suferinţă şi furie ca omul acela. Spărtura pe care ucigaşul o făcuse în viaţa lui, fusese nevoit, cu şaisprezece ani în urmă, s-o umple, s-o zidească şi apoi s-o dea uitării. Ea se căsca acum brutal sub paşii săi, în această zi şi fără niciun motiv.

Fragment din:


Un bărbat dintr-o familie bună, instruit, dar orgolios, ambiţios și laș, a eșuat în profesie. Prea slab pentru a întoarce spontan soarta sau a o suporta, el s-a îndreptat spre alcool.

Mai multe deliruri cu halucinaţii l-au dus în spital și l-au scutit de împlinirea misiunii sale în viaţă. Recurgerea la alcoolism este frecventă și de înţeles — tot așa cum lenea, crima, nevroza, psihoza și suicidul sunt dezertarea ambiţioșilor inveteraţi dinaintea unei înfrângeri așteptate și ca revoltă împotriva cerinţelor comunităţii.

Când a părăsit spitalul, scăpase definitiv de alcoolism și devenise abstinent. Dar antecedentele sale deveniseră cunoscute, familia s-a îndepărtat de el, iar lui nu i-a mai rămas nimic altceva în afară de a-și câștiga existenţa prin munci prost plătite, ca săpător. La scurt timp după aceea s-au instalat halucinaţiile, împiedicându-l să lucreze. Vedea aproape tot timpul un bărbat, pe care nu-l cunoștea și care îi strica cheful de lucru, rânjindu-i batjocoritor. Nu credea în realitatea acelei figuri.

De altfel, cunoștea, din perioada sa de alcoolism, importanţa și esenţa halucinaţiilor. Într-o zi, pentru a scăpa de îndoieli, el a aruncat cu un topor înspre figura aceea. Aceasta s-a ferit abil, dar pacientul s-a ales cu o porţie zdravănă de bătaie. Această reacţie bizară ne induce, firește, ideea, că pacientul nostru era capabil ca, în unele ocazii, să ia un om real drept halucinaţie, la fel cum se sugerează în „Dublul“ lui Dostoievski. Acest caz ne mai învaţă ceva. Nu este întotdeauna suficient să convingi pe cineva la abstinenţă. Trebuie să faci din el alt om. Altminteri, el va fi victima altui tip de evadare, așa cum, în acest caz, am întâlnit halucinaţia și urmările ei supărătoare. (…)

Acest caz poate fi înţeles în măsura în care halucinaţia, la fel alcoolismul de dinainte, trebuia să asigure consolare și pretext pentru dispariţia speranţelor ambiţioase, egoiste. Abia atunci când el ar putea fi scos din izolarea sa și redat comunităţii, acest caz ar putea fi salvat.

Totodată, vedem cum alcoolismul, cu capacitatea sa de a produce halucinaţii, a oferit materialul și înclinaţia pentru evoluţia spre halucinaţii. Fără stadiul preliminar de alcoolism, ar fi trebuit să se instaleze o altă preocupare, o altă nevroză.

Fragment din Alfred Adler:

Practica şi teoria psihologiei individuale.

Pentru medici, psihologi şi profesori

Cometa, Junior și serviciile secrete


„Pentru că am tot întrebat, dar n‑am primit răspuns: unde suntem, mai exact?”

„N‑am cum să‑ţi spun.” Sawyer scoate o bomboană mentolată din buzunarul de la piept, desface ambalajul de celofan şi o plasează între falcă şi gingie. „Dar pot să‑ţi dau câteva indicii, dacă vrei să asculţi, în schimb, propunerea mea.”

„OK”, îi spun. „Mai întâi, indiciile. Şi apoi te ascult.”

„Fostul Bloc Sovietic”, spune Sawyer. „Istorie sălbatică sub conducerea sovieticilor. Ierni năprasnice. Femei superbe, tinere.”

„Tocmai mi‑ai descris toate ţările din fostul Bloc Sovietic.”

„N-am de gând să fiu prea explicit. Şi nu uita că, din când în când, Cuba şi Vietnamul erau şi ele incluse în blocul respectiv.”

„Grozav”, îi spun. „Deci ştiu că nu‑s în Cuba sau în Vietnam. Progresăm uluitor.”

„Şi dacă tot m‑am ţinut de cuvânt în ceea ce priveşte înţelegerea noastră”, spune Sawyer. „Dacă‑mi permiţi.”

„Dă‑i drumul.”

„Diseară plec la Washington”, spune. „Îţi propun să mă însoţeşti.”

„De ce?”

Sawyer râde. „De ce! De ce!” spune, implorând zidul de beton să‑i împărtăşească nedumerirea. „De ce crezi?”

„Bănuiesc că nu ca să iau cina la Casa Albă.”

„Ca să salvezi lumea, Junior”, spune Sawyer. „Atât, nimic mai mult.”

„De la ce?”

Se holbează, uimit. „Glumeşti, nu‑i aşa?”

„Vrei să spui că mă credeţi?”

„Sigur că da, Junior”, zice. „Te‑am crezut tot timpul. Am detectat chestia aia, C/1998-E1 când ai început să agiţi spiritele şi de atunci am ţinut-o sub observaţie. E adevărat. Se întâmplă. Ai avut dreptate.”

„Şi‑atunci, de ce m‑aţi răpit?”

Sawyer zâmbeşte superior. „Pentru că ţi‑a umblat gura aiurea”, spune. „Ceea ce, după părerea mea, să nu mai zic de părerea multora, care contează foarte mult, a fost o treabă teribil de iresponsabilă. Atât ca persoană privată, cât şi în calitate de cetăţean al Americii.”

„Ce legătură are asta cetăţenia cu faptul de a fi cetăţean american?”

„Ajungem şi‑acolo. Mai întâi, a fost ceva iresponsabil din partea ta ca persoană privată din cauza unor mici efecte secundare precum, ştiu şi eu, zic la întâmplare – agitaţie, panică în masă, daune economice şi legate de infrastructură, prăbuşirea civilizaţiei aşa cum o cunoaştem. Chestii de genul ăsta.”

„Lucruri care nu s‑au întâmplat, evident.”

„E adevărat”, spune Sawyer. Sparge bomboana cu dinţii. „Şi, oricum, a fost un act iresponsabil din partea ta ca american, pentru că, înainte să dai tu din gură despre C/1998-E1, duşmanii noştri habar n‑aveau despre el. Dac‑ai fi fost un patriot adevărat şi te‑ai fi limitat la personalul Agenţiei, am fi câştigat un avantaj de câteva luni, poate chiar ani, ca să deturnăm lucrurile în favoarea noastră.”

„Nu înţeleg ce spui”, îi zic. „Cum şi ce aveţi de gând să câştigaţi de pe urma unei comete care o să distrugă Pământul?”

„Of, maturizează‑te, Junior”, spune Sawyer, plimbându‑se prin celulă. „Am putea concepe sisteme care s‑o rupă în bucăţi mai mici, apoi am putea găsi ţări cu care e foarte probabil să ne aflăm în conflict în perioada impactului şi să ghidăm fragmentele spre ei.”

„Cea mai mare tâmpenie pe care am auzit‑o vreodată.”

    

Fragment din Totul contează! Ron Currie Jr.

  

%d blogeri au apreciat asta: