Atunci când Elspeth Noblin moare de cancer, le lasă moştenire nepoatelor sale gemene, Julia şi Valentina, apartamentul din Londra. Cele două tinere americane, în vârstă de 20 de ani, nu şi-au întâlnit niciodată mătuşa englezoaică, ştiu doar că mama lor, Edie, a avut o soră geamănă. Fetele se mută în apartamentul lui Elspeth, care se învecinează cu cimitirul Highgate din Londra şi ajung să-i cunoască pe ceilalți locatari ai imobilului: Martin, un tip sclipitor, pasionat de cuvinte încrucişate, care suferă de sindromul obsesiv-compulsiv, Marijke, soția acestuia şi Robert, fostul iubit al lui Elspeth, un bun cunoscător al cimitirului. Julia şi Valentina descoperă cât de viu este Highgate… inclusiv mătuşa lor, care se pare că nu şi-a părăsit vechiul apartament nici după moarte.

***

Fragment din Simetria ei înfricoșătoare citit în intervalul 0’15”-1’12”

Marijke se gândi la toate cortegiile funerare care trecuseră prin porţile de la Highgate. Caleştile negre din perioada victoriană, trase de cai împodobiţi cu pene de struţ, cu bocitoare profesioniste şi muţi inexpresivi, lăsaseră locul acestei adunături pestriţe de automobile, umbrele şi prieteni rezervaţi. Marijke văzu dintr‑o dată cimitirul ca pe un teatru de demult: se juca aceeaşi piesă, doar costumele şi coafurile se modernizaseră.

Robert puse mâna pe umărul lui Martin, iar acesta deschise ochii cu expresia unui om trezit brusc din somn. Traversară curtea şi trecură prin deschiderea din centrul Aleii Coloanelor, urcând apoi pe treptele acoperite de muşchi în cimitir. Marijke venea în urma lor, urmată de restul participanţilor. Aleile erau alunecoase, abrupte şi colţuroase. Toţi erau atenţi pe unde calcă. Nimeni nu scotea niciun cuvânt.

    

   

Fragment din Simetria ei înfricoșătoare citit în intervalul 3’55”-5’00”

Elspeth a murit în timp ce Robert aştepta în faţa unui automat de ceai privind cum lichidul curgea în păhărelul de plastic. Mai târziu îşi va aminti cum păşea de‑a lungul coridorului de spital, ţinând în mână ceaşca de ceai cu gust înfiorător, singur sub lămpile fluorescente, străbătând din nou drumul care ducea în încăperea unde Elspeth zăcea înconjurată de aparate. Îşi întorsese capul către uşă şi avea ochii deschişi. La început, lui Robert i s‑a părut că e conştientă.

În clipele de dinaintea morţii, Elspeth şi‑a amintit o zi din primăvara trecută, când ea şi Robert se plimbaseră pe o potecă noroioasă pe malul Tamisei, în Kew Gardens. Mirosea a frunze putrede; plouase. Robert a spus: „Ar fi trebuit să avem copii”, iar Elspeth i‑a răspuns: „Nu fi caraghios, iubitule”. A spus‑o cu glas tare, în salonul de spital, dar Robert nu era acolo să audă.

  

După bestsellerul ”Soţia călătorului în timp”, Audrey Niffenegger revine cu un roman captivant despre dragoste, identitate, secrete şi despre relaţia dintre două surori

  

  

Reclame