Acum când alcoolul îi amorţise muşchii, putea să reflecteze, să urmărească un fir, să facă supoziţii. Să încerce să privească monstrul pe care evocarea lui Neptun îl scosese, în sfârşit, la lumină din propriile caverne.

Pasagerul clandestin, teribilul intrus. Asasinul invincibil şi trufaş pe care-l numea ”Tridentul”. Ucigaşul de neînvins care îi dăduse viaţa peste cap, cu treizeci de ani în urmă. Vreme de paisprezece ani îl vânase, îl hăituise, trăgând de fiecare dată nădejde să-l prindă şi pierzându-şi de fiecare dată prada mişcătoare. Alergând, căzând, ridicându-se iar.

Şi căzând. Îşi abandonase speranţele în goana asta şi, mai ales, îşi pierduse fratele. Tridentul scăpase, mereu. Era un titan, un diavol, un Poseidon al infernului. Înălţându-şi arma cu trei vârfuri şi ucigând dintr-o singură lovitură în pântece. Lăsându-şi în urmă victimele trase în ţeapă, însemnate cu trei găuri roşii una lângă alta.

Adamsberg îşi îndreptă spatele. Cele trei piuneze roşii aliniate pe peretele biroului său, cele trei găuri însângerate. Furculiţa lungă cu trei dinţi pe care o mânuia Enid, imaginea în oglindă a vârfurilor Tridentului. Şi Neptun, înălţându-şi sceptrul. Viziunile care îi făcuseră atât de rău, declanşând tornadele, făcând să dea năvală durerea, eliberând într-o dâră de noroi neliniştea care se ivise din nou.

Ar fi trebuit să ştie, îşi zise el. Să lege violenţa acelor şocuri de drumul lung şi dureros parcurs alături de Trident. Deoarece nimeni nu-i mai pricinuise atâta durere şi spaimă, atâta suferinţă şi furie ca omul acela. Spărtura pe care ucigaşul o făcuse în viaţa lui, fusese nevoit, cu şaisprezece ani în urmă, s-o umple, s-o zidească şi apoi s-o dea uitării. Ea se căsca acum brutal sub paşii săi, în această zi şi fără niciun motiv.

Fragment din:

Reclame