Drama căsătoriei din dragoste este că ea ar vrea să norma­lizeze excepţionalul, să facă din excepţional regula, să transfor­me iubirea, conform vechiului crez evanghelic, într-o valoare a valorilor, într-un etalon de aur al moralităţii.

Dar dacă aşa stau lucrurile, e mai bine să critici cu asprime piaţa, individualismul decât să te atingi de acest idol şi să-l pui sub acuzare. Toată dificultatea vine din faptul că nu poţi să afirmi nimic despre iubire fără să afirmi, în acelaşi timp, şi contrariul. Cuvântul „iubire” este redutabil şi fascinant prin aceea că este un cuvânt-valiză: el desemnează abnegaţia şi totodată egoismul, dorinţa puternică şi totodată sublimarea, capriciul şi totodată constanţa. Reprezintă, în acelaşi timp, pariul de a instala eternitatea în timp, totalitatea forţelor care rezistă la uzură şi la uitare, dar şi arderea instantanee a simţu­rilor şi a sufletelor. Este dorinţa de incandescenţă şi totodată voinţa de permanenţă, şi amândouă sunt la fel de adevărate. Numai o filosofie leneşă poate lăuda în conceptul de iubire bunătatea şi numai bunătatea, bunăvoinţa prin excelenţă, văzând în cuvântul „iubire” soluţia tu­turor relelor noastre. Trebuie să-i păstrăm minunata com­plexitate, altminteri, forţăm nota şi îl închidem într-o definiţie maximalistă şi sterilizată, inaccesibilă majorită­ţii oamenilor.

În privinţa aceasta, a judeca un cuplu doar în funcţie de pasiunea amoroasă înseamnă a-1 condamna la insuficienţă, înseamnă a le spune celor doi amanţi: nu iubiţi cum trebuie, pentru că nu ştiţi nimic despre emoţiile care vă sufocă, nu ştiţi nimic şi trebuie să învăţaţi din nou totul. Înseamnă a-i favoriza pe profesorii care corectează, pe cei însărcinaţi să ne îndrepte sentimentele dezinvolte. Pentru a repara legăturile noastre imperfecte, ei ne imploră să insuflăm încă şi mai multă pasiune vieţilor noastre; pentru a vindeca boala, ei recomandă, deci, ca pacientului să i se injecteze şi mai multă otravă. E ca şi cum ai vrea să stingi un incendiu turnând peste el benzină! Îndemnând la dezacord, aceşti specialişti, antrenori, terapeuţi, care „gestionează crize”, oferă reţete care odinioară aparţineau înţe­lepciunii populare: faceţi concesii, vorbiţi între voi, fiţi atent cu ce­lălalt, surprindeţi-l prin mici gesturi. Predica moralizatoare se ia la întrecere cu locul comun. Iubirea intensă şi fidelă pe care aceştia o propovăduiesc i-ar ruina dacă, din întâmplare, ea s-ar realiza, tot aşa cum dentiştii şi medicii ar dispărea, dacă n-ar mai fi boli şi carii.

Priviţi acest vis actual: totul într-unul, totul sau nimic. Într-o singură fiinţă trebuie să se regăsească totalitatea aspiraţiilor noastre, dar ea poate fi înlăturată dacă nu îşi îndeplineşte această misiune. Nebunia stă în faptul de a voi să armonizezi totul, sufletul şi erotismul, educaţia copiilor şi reuşita socială, efer­vescenţa şi traiul împreună pe termen lung. Cuplurile noastre nu mor din pricina egoismului sau a materialismului, ele sunt distruse de un eroism fatal, de o prea vastă idee despre ele însele. Se rănesc lovindu-se de aceas­tă viziune grandioasă, ca nişte prizonieri care ar încerca să urce un gard de sârmă ghimpată. Fiecare femeie trebuie să fie, în acelaşi timp, mamă, târfă, prietenă şi luptătoare ambiţioasă, fiecare bărbat trebuie să fie, în acelaşi timp, tată, amant, soţ şi un permanent câştigător: vai de cei care nu îndeplinesc aceste condiţii! Motivelor invocate în mod tradiţional pentru a explica nefericirea conjugală — uzura sur­venită odată cu trecerea timpului, oboseala trupurilor — trebuie să le adăugăm o substanţă toxică, cât se poate de contemporană: ambiţiile nemă­surate. Cuplul naufragiază ca o barcă supraîncărcată: el vrea să-şi menţină rangul, să rămână pe culmile pasiunii şi totodată să se ocupe de treburile curente. Fie-vă milă de el! Aceste mitologii ale paroxismului traduc în termenii instinctualului aceleaşi mecanisme de asigurare a randamentului prezente în domeniul economic sau financiar.

Fragment din eseul lui Pascal Bruckner

Căsătoria din dragoste. Oare mai există?