Mă duc la biserică în fiecare duminică pentru că ştiu că Mama se bucură dac‑o fac, şi tot de aia particip şi la pregătirile pentru Prima Comuniune. Dar nu ştiu ce să cred despre asta. Oare ce aud în capul meu e vocea lui Dumnezeu?

Dacă e Dumnezeul despre care am învăţat, cel creştin, atunci lucrurile nu se potrivesc întocmai. Sau cometa — e vorba de Armageddon? Nu se poate. N‑are cum să fie Armageddonul despre care am citit la ora de religie. Pentru că, deşi se face referire la „un munte înalt, cuprins de flăcări… aruncat în mare” în Apocalipsa Sfântului Ioan — lucru care sună cam la fel cu descrierea făcută de vocea din cap — în capitolul următor, după muntele înalt şi arzând, apare şi o armată de 200 de milioane de oameni. Din ce mi se spune, am înţeles că după impactul cometei n‑o să mai existe nimic, darămite oameni. Cineva a încurcat datele, se pare. Şi deocamdată vocea ştie mult mai multe despre lume decât Părintele Robideaux sau Sora Bernadette şi ceilalţi, care vorbesc numai despre căi misterioase şi despre dovada existenţei lucrurilor nevăzute.

Ceea ce nu înseamnă că nu‑mi place să mă duc la biserică. Îmi place. Mai puţin partea aceea în care trebuie să ne întoarcem spre oamenii din jur şi să le oferim binecuvântarea păcii în timpul liturghiei. Bărbaţilor le strângi mâna şi pe femei le îmbrăţişezi. Dacă am ghinionul să stau lângă o tanti din aia franţuzoaică cu păr de pisică pe ciorapi, mă pupă ea pe obraz, şi nici nu miroase prea bine de obicei. Simt urma umedă a rujului. Şi asta nu‑mi place deloc. Dar să stai pur şi simplu la biserică e frumos, mai ales în timpul zilelor lucrătoare când nu se face liturghie, ca ieri când m‑am dus cu Mama să ne rugăm pentru Rodney. Îmi place că e întuneric şi răcoare şi linişte, şi tot timpul miroase a tămâie de la fumul parfumat din cădelniţe. Băncile sunt aranjate în semicerc asemenea spiţelor ataşate de butucul roţii, reprezentate de altar. Unul din preferatele mele este tavanul care se sprijină pe grinzi de lemn uriaşe ce se întind de la capătul îndepărtat al bisericii până la cel mai înalt punct al său, trecând peste amvon. Am citit că genul ăsta de plan îmbunătăţeşte acustica încăperii şi felul în care se înalţă treptat, de la intrare până la altar, îţi dă senzaţia că energia emisă de congregaţie sau chiar şi de un singur om care se roagă, e adunată şi canalizată spre tavan şi de acolo spre paradis.

La asta mă gândeam atunci când am îngenuncheat în strană, lângă Mama. M‑am gândit cât îmi doresc să‑şi revină Rodney şi am încercat să‑mi canalizez gândurile astea spre punctul cel mai înalt al tavanului, spre cineva care m‑ar putea auzi. Cam asta e tot ce pot face atunci când mă rog. Speram c‑o să aud vocea în curând şi poate c‑o să‑mi spună ce‑o să se întâmple cu Rodney. Ori de câte ori îmi spune ceva despre viitor, lucrurile se întâmplă întocmai. De asta cred că spune adevărul şi atunci când prevesteşte sfârşitul lumii. Aşa am aflat şi despre felul în care şi‑a pierdut Tata degetele, despre prostituată şi bebeluşul ei, despre felul în care au murit. De asta eram convins că Rodney e dependent de droguri. Aşa am aflat ce i‑a făcut Tata Unchiului Rodney atunci când a aflat. Sunt atâtea lucruri pe care le ştiu, dar despre care nu pot spune nimic.

   
Fragment din romanul Totul contează