E un dormitor străin. Nu-l recunosc. Nu ştiu unde mă aflu, nici cum am ajuns aici. Şi habar n-am cum o să ajung acasă.

Aici mi-am petrecut noaptea. Am fost trezită de vocea unei femei – la început, am crezut că este în pat cu mine, dar apoi mi-am dat seama că citeşte ştirile şi că, de fapt, ascultam radioul unui ceas cu alarmă —, iar când am deschis ochii, am descoperit că sunt aici. În camera asta, care îmi este străină.

Ochii mi se obişnuiesc cu întunericul şi mă uit în jur. Pe partea interioară a uşii de la şifonier atârnă un halat — pare să fie de damă, dar e pentru o femeie mult mai în vârstă decât mine —, iar pe speteaza scaunului de lângă măsuţa de toaletă este aranjată cu grijă o pereche de pantaloni închişi la culoare. În rest, nu văd mare lucru. Mi se pare complicat să înţeleg cum funcţionează ceasul cu alarmă, dar în cele din urmă găsesc un buton şi reuşesc să opresc radioul.

 

  

   

Imediat după aceea, aud o respiraţie şuierătoare în spatele meu şi îmi dau seama că nu sunt singură. Mă întorc pe partea cealaltă. Văd un umăr gol şi nişte păr negru înspicat cu alb. Un bărbat. Are braţul stâng deasupra plăpumii, iar pe inelar poartă o verighetă de aur. Îmi înăbuş un oftat. „Deci pe lângă că e bătrân şi încărunţit, mai e şi căsătorit, îmi spun în sinea mea. Nu numai că mi-am tras-o cu un bărbat însurat, dar am făcut-o într-o casă care presupun că e a lui, în patul pe care presupun că, de obicei, îl împarte cu soţia.” Mă întind pe spate ca să mă liniştesc. „Ruşine să-mi fie!”

Mă întreb unde e soţia. Oare trebuie să-mi fac griji că ar putea să se întoarcă acasă din clipă în clipă? Mi-o şi imaginez stând în uşa dormitorului, ţipând şi făcându-mă târfă. O adevărată meduză, cu şerpi în loc de păr. Oare ce-aş spune, cum m-aş apăra? Dar tipul de lângă mine nu pare să-şi facă griji. S-a întors pe spate şi sforăie mai departe.

„Pur şi simplu, cel mai bun roman de debut pe care l-am citit vreodată.” (Tess Gerritsen)

Mă străduiesc să rămân nemişcată. De obicei, îmi aduc aminte cum am ajuns într-o astfel de situaţie, dar nu şi astăzi. Cred că am fost la o petrecere, la un bar sau la un club. Probabil că eram beată. Atât de beată, încât nu-mi mai amintesc nimic. Atât de beată, încât am venit acasă la un individ cu verighetă şi păr pe spate.

Dau plapuma la o parte cu multă grijă şi mă aşez pe marginea patului. Întâi de toate, trebuie să merg la baie. Privirea îmi cade pe nişte papuci, dar nici nu-mi trece prin cap să mă încalţ cu ei — una e să ţi-o tragi cu un bărbat căsătorit şi cu totul altceva să porţi papucii unei alte femei —, aşa că păşesc desculţă pe podea. Îmi dau seama că sunt goală şi mi-e teamă ca nu cumva să nimeresc uşa greşită şi să dau peste vreun chiriaş sau peste vreun fiu adolescent. Respir uşurată când văd că uşa de la baie e întredeschisă — intru şi am grijă s-o încui.

    

 

      

Mă aşez pe closet, îmi fac nevoile, apoi trag apa şi mă apropii de chiuvetă să mă spăl. Întind mâna după săpun, dar ceva mi se pare în neregulă. La început, nu-mi dau seama ce anume, dar apoi înţeleg: mâna care apucă săpunul nu pare să fie a mea. Pielea e zbârcită, unghiile sunt mate şi roase, iar pe inelar port o verighetă simplă din aur, la fel ca a bărbatului de lângă care tocmai m-am ridicat.

Rămân înmărmurită preţ de câteva clipe, apoi îmi mişc degetele. Iar degetele mâinii care ţine săpunul se mişcă şi ele. Mi se taie respiraţia, iar săpunul cade în chiuvetă. Mă uit în oglindă.

Chipul care se uită la mine nu este al meu. Părul nu are niciun pic de volum şi este tuns mult mai scurt decât îl port eu, pielea obrajilor şi cea de sub bărbie atârnă, buzele sunt subţiri, iar colţurile gurii sunt coborâte. Deschid gura şi scot un icnet mut — dacă nu m-aş controla, s-ar transforma într-un ţipăt de spaimă —, apoi văd ochii din oglindă. Deşi pielea din jurul lor e ridată, îmi dau seama că sunt ai mei. Persoana din oglindă sunt eu însămi, dar sunt cu douăzeci de ani mai în vârstă. Cu douăzeci şi cinci. Poate chiar cu mai mult.

     

Fragment din Înainte să adorm de S.J. Watson