Archive for octombrie 21, 2011



În timp ce am scris primele patru romane, lucram ca jurnalist freelancer pentru o serie de publicaţii din Marea Britanie. În 2002, am fost însărcinat de cotidianul „Daily Telegraph” să scriu un articol despre un program de instrucţie care li se face ofiţerilor de poliţie americani, într-un spaţiu care simulează perfect locul crimei şi toate detaliile aferente. Vreme de o săptămână am participat, împreună cu ei, la mai multe activităţi, desfăşurate la Body Farm, în Knoxville, Tennessee. Numele oficial este, de fapt, Institutul de Cercetare Antropologică al Universităţii din Tennessee şi, la vremea aceea, era singurul loc din lume care folosea cadavre umane pentru cercetări legate de procesul de descompunere.

A fost înfiinţat în anii ’80 de un faimos antropolog medico-legist pe nume William Bass care şi-a dat seama că, studiind modul în care se descompun cadavrele umane, poţi afla lucruri esenţiale într-o investigaţie, cum ar fi cauza morţii sau felul în care victima a murit. Această „instituţie” se întinde pe o suprafaţă de peste patru kilometri, cu dealuri împădurite şi, la orice oră din zi sau din noapte, poţi găsi acolo mai multe cadavre umane, aflate în diverse grade de descompunere, gata să fie descoperite şi analizate.

Când am ajuns eu acolo, câteva cadavre fuseseră îngropate cu şase luni în urmă special pentru acest program de instruire. Poliţiştii trebuiau să descopere mormintele şi să recupereze rămăşiţele ca şi cum s-ar fi aflat cu la adevăratul loc al unor crime. A fost o experienţă hiperrealistă şi destul de înspăimântătoare. Dar şi extrem de fascinantă. Şi din ea s-a născut primul roman al seriei care-l are ca protagonist pe David Hunter, intitulat „Chimia morţii”.

Fragment din interviul acordat de Simon Beckett cotidianului Romania liberă. Citește întregul interviu aici:


 

  

  

Da, Stephen King este vinovatul! Din cauza sa, scriitoarea noastră nordică nu poate adormi decât, bănuiesc, la lumina veoizei sau… a aurorei boreale 🙂

Vă propun mai departe un citat în ton cu tema, care confirmă, zic eu, că prințesa policierului suedez n-a mințit deloc. Pasajul este din penultimul roman tradus la Trei, Cioplitorul în piatră (cel mai recent, Piază rea, a fost distribuit la finele lui septembrie cu ”Gazeta Sporturilor” în cunoscuta ”Serie neagră”):

***

Buna sa dispoziţie se menţinu chiar şi atunci când, la ora opt seara, Patrik încă nu venise acasă. Erica nu avusese energia de a merge să aprindă toate lămpile, astfel încât, odată cu transformarea amurgului în noapte, casa devenise din ce în ce mai întunecată. Singura lumină provenea, în momentul acela, de la ecranul televizorului. În vreme ce o hrănea din nou pe Maia, ea se uita leneşă la unul din multele reality show‑uri ce rulau seara. Spre ruşinea ei, trebuia să recunoască faptul că era dependentă de mult prea multe emisiuni de acel gen, iar Patrik ajunsese să bombăne fiindcă era asaltat de intrigi meschine şi oameni lacomi să capete atenţie media. Timpul lui de vizionare a programelor sportive fusese redus în mod considerabil, însă atâta vreme cât nu trebuia să stea el s‑o dădăcească pe Maia întreaga seară, consimţise a‑i ceda Ericăi şefia asupra telecomenzii. Femeia dădu volumul mai tare, uimită cum o groază de fete drăguţe erau dispuse să ţopăie şi să se ferchezuiască doar de dragul unui tânăr vanitos şi ridicol, care încerca să le convingă de faptul că era numai bun de însurat. Tuturor telespectatorilor le era limpede că băiatul considera participarea la emisiune drept un mod de a‑şi spori şansele la agăţat prin cluburile ultramoderne din Stockholm. De fapt, Erica îi dădea dreptate lui Patrik — emisiunea nu avea pic de inteligenţă — însă odată ce pornise a o urmări, ea nu se putu abţine.

Un sunet dinspre uşa de la intrare o făcu să dea volumul încet. Vechea sa teamă de întuneric puse stăpânire pe ea timp de o secundă, dar apoi femeia îşi veni în fire şi realiză că probabil era Patrik, care se întorcea în sfârşit acasă.

— Ce mai întuneric aici, zise acesta, aprinzând câteva lămpi, înainte de a merge la Erica şi la Maia.

Se aplecă şi‑i dădu Ericăi o sărutare pe obraz, îi mângâie cu blândeţe căpşorul Maiei, după care se aruncă pe canapea.

— Îmi pare foarte rău că am ajuns atât de târziu.

În ciuda sentimentelor sale copilăreşti de puţin mai devreme, sentimentul de iritare al  Ericăi o părăsi de‑îndată.

— Nu contează. Ne‑am descurcat bine, noi două.

%d blogeri au apreciat: