Archive for septembrie, 2011



Jeffrey A. Kottler (poate că unii l-ați și întâlnit deja la workshopul din vara trecută de la București) este, vorba unui jurnal interbelic, un tip greu de mulțumit. Nu-i place să se cantoneze în vreo orientare anume, fiind mai degrabă adept al integrativismului, și este dușmanul pe față al terapeuților mulțumiți de sine, care nu-și mai pun întrebări și se amăgesc că totul merge ”ca la carte” în cabinetul lor.

Tocmai am dat peste un interviu spumos (publicat de site-ul psychotherapy.net), ce pleacă de la cea mai recentă carte a sa tradusă la Ed. Trei: În culisele psihoterapiei. Redau mai jos trei din răspunsurile pline de miez și autoironie ale terapeutului american. Restul le găsiți aici.

***

Despre ambiguitatea psihoterapiei:

Nu mi se pare deloc că înțelegem cum funcționează psihoterapia. E clar că are efect, dar sunt prea multe explicații diferite pentru asta. Ceea ce clientul aduce cu el în cabinet este atât de copleșitor și de plin de miez, încât simțim că suntem depășiți de situație. Or, terapeuții trebuie să găsească un mod de a se împăca cu acest lucru, un mod de a trăi cu toată această incertitudine, cu tot acest mister, cu toată această ambiguitate.

Clientul percepe ședința într-un fel, pacientul în cu totul alt fel:

Mi se pare nu doar amuzant, dar chiar iratant, faptul că terapeuții și clienții au percepții atât de diferite asupra ceea ce se întâmplă într-o ședință. Câțiva dintre doctoranzii pe care-i coordonez au făcut o serie de interviuri calitative cu pacienți și terapeuți. Iar concluzia e completamente aiuritoare: pur și simplu, nu putem ști niciodată când am făcut o treabă bună! Ora de terapie s-a terminat, noi suntem în al nouălea cer, dar clientul nu mai revine niciodată. Ce s-o fi întâmplat? Ne amăgim, zicându-ne: ”Deh, s-o fi vindecat! Intervenția mea a fost așa de bună, că n-a mai avut nevoie să revină la terapie”. Îmi amintesc că Albert Ellis mi-a spus într-un interviu pentru cartea Când terapeuții ratează: ”Atunci când clienții mai revin în terapie, înseamnă că nu le mai trebuie; că sunt vindecați”. Ei, ce să zic, l-am invidiat că se putea amăgi atât de ușor cu acest gând…

Subiecte considerate ”tabu” în comunitatea terapeuților:

Am scris despre cum e ca în majoritatea timpului să te simți ca un păcălici. Mai ales atunci când nu ești în stare să faci acele lucruri pe care le ceri clienților să le facă. Am scris despre cum e când mințim, când nu putem ține pasul cu discuția, când nu pricepem ce facem de fapt și de ce funcționează, când propriile noastre probleme revin în mod constant la suprafață. A, uite încă un subiect interzis care face toți banii: faptul că noi nu ne ascultăm clienții decât jumătate din timpul pe care îl consumăm cu ei – jumătate din cât petrecem în cabinet, suntem în cu totul altă parte, în timp ce dăm din cap și ne facem că înțelegem.

  


Vara e pe terminate, dar nu e nici toamnă, aşa că e prematur să‑ţi pui un pahar de gin de prune goldane. O singură băutură se potriveşte perfect în acest context: Cocteilul ”Moscow mule”.

 

30 ml de zeamă proaspătă de lime

50 ml de vodcă (evident, nu şi pentru versiunea nealcoolică a cocteilului)

2 linguriţe de sirop Thorncroft Pink Ginger

apă minerală

 

Gustul de lime al acestui cocteil este deosebit de văratic, iar gustul înţepător, călduros de ghimbir al siropului este exact ceea ce‑ţi trebuie pentru a învinge şi cea mai cumplită vreme. Numele băuturii nu are nicio legătură cu capitala Rusiei — cocteilurile Moscow mule (în trad. literală: ”catârul moscovit”) au fost inventate în Manhattan în 1941 şi au fost numite astfel pe baza asocierii dintre Rusia şi vodcă şi pe baza faptului că berea de ghimbir are ceva hipic.

De regulă, acest cocteil se face cu bere de ghimbir şi sirop de lime, dar eu am pus în locul lor apă minerală, sirop de ghimbir şi zeamă proaspătă de lime, pentru ca băutura să aibă un gust mai modern şi mai pătrunzător. Mie îmi plac băuturile destul de seci şi ador gustul înţepător al siropului Thorncroft Pink Ginger.
Dacă foloseşti un sirop de ghimbir de altă marcă, poate un Bottlegreen’s Ginger & Lemongrass, care este mai dulce şi mai bine definit, se poate să fie nevoie să pui mai mult sirop în cocteil — chiar şi o jumătate de linguriţă poate crea o schimbare majoră. Ideea e că gustul impetuos al ghimbirului — a cărui tărie variază enorm de la un sirop la altul — nu trebuie să‑l acopere pe cel de lime.

Cocteilul Moscow mule este una dintre acele băuturi rare care este cu adevărat la fel de gustoasă şi fără alcool — motiv pentru care e o alegere bună şi pentru persoanele care nu consumă alcool. Iar prietenele tale însărcinate vor fi încântate că le pui în faţă o băutură care, de bine, de rău, măcar arată la fel ca băuturile pe care le consumă ceilalţi. Ultima dată când am făcut un astfel de cocteil, am pus pe masă curry de legume preparat în casă, orez, numai bun în combinaţia aceasta, şi lipii din făină de linte, comandate de la cel mai apropiat fast food indian.

Cu un asemenea meniu, n‑avea niciun rost să deschid o sticlă de vin (oricum, rar găseşti un sortiment potrivit cu mâncarea indiană) sau de bere; am făcut acest cocteil şi aroma băuturii s‑a armonizat atât de bine cu gustul mâncării, că aş proceda la fel şi a doua oară. Pune primele trei ingrediente într‑un pahar tumbler subţire şi înalt şi amestecă‑le. Adaugă patru cuburi de gheaţă. Umple paharul cu apă minerală, amestecă, pune o felie de lămâie proaspătă şi savurează cocteilul.

    

Rețetă din volumul Ce bem? de Victoria Moore

   


Marc Levy este cel mai bine vândut autor francez contemporan, dar acest lucru nu l-a împiedicat să aleagă să trăiască, de 10 ani încoace, oriunde, mai puţin în Franţa. Romanul „Hoţul de umbre”, publicat în Franţa în 2010, tocmai a apărut la Editura Trei, aşa că România liberă a profitat de ocazie pentru a-i punee autorului câteva întrebări.

     
Ce semnifică această metaforă: „a fura umbra celorlalţi”?
M.L:
Cred că, într-un anumit sens, Hoţul de umbre e o carte alegorică, şi are câteva metafore, nu ştiu însă dacă ele trebuie explicate. Nu de către mine, oricum. Am vrut să spun, de fapt, că nu suntem întotdeauna atenţi unii cu alţii, că nu ne pasă suficient de cei pe care declarăm sus şi tare că-i iubim. De multe ori nu suntem atenţi la acele mici semne care sunt extrem de importante atunci când cuvintele nu mai sunt de-ajuns pentru a exprima ce e în interiorul nostru. Iubirea e făcută din lucruri extrem de mărunte.

Avem nevoie, din când în când, de vocea unui copil pentru a spune adevăruri simple sau dureroase?
M.L:
Poate că asta e, de fapt, vocea copilului care există în fiecare dintre noi. E important să nu pierdem acel copil când ne maturizăm. Şi, în fond, de ce l-am alunga din noi, din moment ce toată lumea ştie că adevărul iese la suprafaţă cel  mai adesea prin gura unui copil?

Care e mesajul esenţial al cărţii?
M.L:
Foarte mulţi dintre cititorii acestei cărţi mi-au scris mărturisindu-mi că au trăit experienţe similare cu aceea despre care eu vorbesc în Hoţul de umbre. Că au trăit, ca o coincidenţă stranie, sentimente şi situaţii pe care le descriu ca făcând parte din viaţa personajelor cărţii. Eu nu scriu niciodată pentru a transmite un mesaj, pur şi simplu, scriu.

V-aţi gândit la „Micul prinţ“ al lui Saint-Exupéry când aţi scris „Hoţul de umbre”?
M.L:
Nu m-am inspirat propriu-zis din Micul prinţ – deşi îl admir mult pe Saint-Exupéry – dar pot să înţeleg de ce v-aţi gândit la el citind „Hoţul de umbre„. Sau poate că eu m-am gândit la cartea lui Saint-Exupéry când am scris acest roman, nu ştiu precis să vă spun. Oricum, Micul prinţ a fost o sursă de inspiraţie pentru multe lucruri şi momente din viaţa mea.

   

Citește întregul interviu în România Liberă.

  


Multe cupluri evită să abordeze unele subiecte mai sensibile pentru că se tem să nu se încingă spiritele, şi nimeni nu vrea să supere o femeie însărcinată, nu-i aşa?

Ei bine, în opinia mea e mai bine să le discutaţi acum, începând din luna a treia, chiar  dacă e puţin cam devreme, decât să le lăsaţi să fiarbă timp de şase luni şi  apoi să explodeze. Pentru că aceste probleme sunt aşa de importante, rezervă-ți zilnic 15 minute pentru a reflecta la teme de tipul celor de mai jos:

Implicarea ta în sarcină. Katharyn Antle May a descoperit că există trei stiluri fundamentale ale implicării tatălui în  perioada gravidităţii. Tatăl Observator menţine o oarecare distanţă emoţională şi se vede pe sine însuşi în mare ca pe un spectator; Tatăl Expresiv este foarte implicat emoţional şi se vede ca pe un partener deplin; Tatăl Instrumental se percepe ca un manager al sarcinii şi poate simţi nevoia să planifice fiecare consultaţie medicală, fiecare masă, fiecare oră la sala de gimnastică. Oricare ar fi stilul tău, discută-l cu partenera ta. La urma urmei, şi ea e însărcinată…

Implicarea ta în atribuţiile  din familie. Cât de mult ai de gând să te implici în îngrijirea familiei atunci când apare copilul? Cât de mult aşteaptă partenera ta să faci? Ce aşteptări ai tu de la ea? Poate ţi se va părea o cruzime ce spun, dar realitatea este că tu vei fi implicat în creşterea copiilor atât cât îţi va permite partenera. Dacă ea vrea ca tu să ai un rol activ în îngrijirea copilului, sunt şanse ca şi tu să vrei acelaşi lucru. Dar dacă ea vrea să se descurce singură cu aceste activităţi, probabil vei fi mai puţin implicat.

        

   

     

Religia. Poate că nici tu, nici partenera nu v-aţi gândit până acum la educaţia religioasă pe care plănuiţi să o daţi copilului vostru — asta, desigur, în cazul în care luaţi în considerare vreuna. Dacă vă gândiţi la asta, siguraţi-vă că mergeţi amândoi pe aceeaşi linie. Dacă nu v-aţi gândit, acesta este un moment bun de a începe.

Stilul disciplinar. Când crezi că e nevoie să-i  tragi o chelfăneală copilului? Niciodată? Uneori? Ce crede ea despre acest subiect? Felul cum ai fost crescut şi eventual pălmuit va influenţa mult modul în care îţi vei creşte copilul.

Aranjamentele pentru dormit. Nu e niciodată prea devreme pentru începe să vă gândiţi unde vreţi să doarmă copilul: În patul vostru? Într-un pătuţ aproape de voi? Într-o cameră separată?

Munca şi concediul de maternitate. Partenera ta plănuieşte să îşi ia concediu de maternitate înainte de a se întoarce la serviciu? Pe ce perioadă? Ţi-ar plăcea să îţi iei şi tu concediu de îngrijire a copilului? Cât timp? Cum aveţi de gând să vă împărţiţi sarcinile legate de îngrijirea copilului?

Finanţe. Aveţi nevoie de două salarii pentru a vă plăti ipoteca? În cazul în care va trebui să renunţaţi la unul, al cui va fi?

Pe toată perioada sarcinii, nu uita de sentimentele pe care le ai — bune, rele sau neutre. Vorbeşte despre mulţumirea de a avea un copil, despre vise, planuri de viitor, temeri, îngrijorări şi despre cât de satisfăcut eşti de nivelul tău de implicare în evoluţia sarcinii. Nu uita să întrebi partenera dacă simte la fel. Este important să aveţi aceste discuţii frecvente — ceea ce simţiţi în luna a treia este diferit de ceea ce veţi simţi în luna a patra, a şasea sau a noua. Deşi pare foarte dificil, acest exerciţiu de comunicare vă va fi de folos în următorii ani.

   

Fragment din

Tatăl gravid. Observaţii, sfaturi și recomandări pentru viitorii tătici

de Armin A. Brott și Jennifer Ash

 


CAPITOLUL 1 – Luni, 2 mai 2005

Te-ai fi aşteptat să ia hotărârea asta din timp şi să le-o împărtăşească şi celorlalţi, ca un bărbat adevărat. Dar Allan Karlsson nu era omul care să stea prea mult să cugete. Aşadar, ideea abia apucă să i se înfiripe în minte, că el şi deschise fereastra camerei unde locuia, la etajul întâi al căminului de bătrâni din Malmköping, şi sări în stratul de flori.

Manevra fu anevoioasă, dar nici nu era de mirare, fiindcă, exact în ziua aceea, Allan împlinea o sută de ani. Peste mai puţin de o oră, începea în camera de zi a căminului petrecerea organizată în onoarea zilei lui de naştere. Venea până şi şeful consiliului comunal. Şi cineva de la ziarul local. Şi toţi ceilalţi
bătrâni. Şi tot personalul, în frunte cu Alice, sora cea răutăcioasă. Doar sărbătoritul n-avea de gând să-şi facă apariţia.

   

CAPITOLUL 2 – Luni, 2 mai 2005

Allan Karlsson a rămas şovăind în stratul de pansele care mărginea una dintre laturile principale ale căminului. Purta un sacou maro, pantaloni asortaţi şi, în picioare, nişte papuci în aceeaşi nuanţă. Nu-l interesa moda, era prea bătrân pentru asta. Allan se pregătea să evadeze de la propria lui petrecere, ceea ce se întâmplă foarte rar la vârsta lui, mai ales fiindcă sunt puţine cazurile în care cineva ajunge la o asemenea vârstă.

Oare să mai facă efortul să se caţăre înapoi în cameră să-şi ia pălăria şi pantofii? Când a simţit că portofelul era la locul lui, în buzunarul dinăuntrul hainei, s-a declarat mulţumit. Mai ales că sora Alice dovedise în repetate rânduri că era înzestrată cu un al şaselea simţ — oriunde îşi ascundea Allan şnapsul, ea tot îl dibuia — şi cine ştie dacă acum nu alerga de colo-colo prin clădire, mirosind că se-ntâmplase ceva necurat.

Allan şi-a spus că cel mai bine era s-o întindă cât mai era timp, drept pentru care, cu paşi mari şi genunchi nesiguri, a ieşit din stratul de flori. După câte-şi amintea el, avea în portofel economii de vreo câteva sute de coroane, ceea ce era foarte bine, pentru că nu putea să se ascundă de lume pe gratis.

A aruncat o privire spre căminul de bătrâni, despre care, până mai adineaori, crezuse c-o să fie ultimul lui domiciliu pe acest pământ. Îşi spuse că va trebui să moară altă dată, altundeva.

  

  

   

Centagenarul a pornit la drum în papişi (se numesc aşa, fiindcă bărbaţii foarte înaintaţi în vârstă rareori depăşesc marginea pantofilor când îşi uşurează vezica). A luat-o mai întâi printr-un parc şi apoi de-a lungul unui câmp întins — uneori acolo se ţinea câte-un târg, în acel orăşel, în rest era foarte liniştit. După câteva sute de metri, Allan a trecut prin spatele falnicei biserici medievale din zonă şi s-a aşezat pe o bancă lângă nişte pietre funerare ca să-şi mai odihnească genunchii. Allan, care ştia cum o ducea lumea de prin părţile locului cu mersul la biserică, ştia că putea să zăbovească acolo în linişte şi pace. A băgat de seamă — culmea ironiei! — că era de-un leat cu un oarecare Henning Algotsson, care se odihnea chiar sub piatra din faţa locului unde stătea el acum. Diferenţa era, printre altele, că Henning îşi dăduse sufletul cu şaizeci şi unu de ani în urmă.

Acum,dacă Allan ar fi fost un altfel de om, poate că s-ar fi întrebat de ce oare o fi murit acel Henning la numai treizeci şi nouă de ani. Dar Allan nu-şi băga nasul în treburile altora, mai ales dacă putea să le ocolească şi, de cele mai multe ori, putea.

Se gândea în schimb că nu făcuse bine să-şi dorească moartea acolo, la căminul de bătrâni, doar ca să scape de toţi şi de toate. Fiindcă, oricât îl încercau pe el junghiurile, tot mai interesantă şi mai instructivă era viaţa de evadat şi fără sora Alice, decât să zacă nemişcat la doi metri sub pământ.

Apoi sărbătoritul s-a ridicat, înfruntând durerea din genunchi, şi şi-a luat rămas-bun de la Henning Algotsson. După care, şi-a continuat fuga atât de prost planificată.

A luat-o spre sud, de-a curmezişul cimitirului, până ce a dat de un gard din piatră. Nu era mai înalt de un metru, dar Allan era un bătrânel de o sută de ani, nu săritor în înălţime. De partea cealaltă, se afla centrul de turism din Malmköping, iar el tocmai pricepuse că exact acolo îl duceau bietele lui picioare. Odată, cu mulţi ani în urmă, traversase Himalaya. Acolo fusese cu adevărat greu! Aşa se gândea Allan în faţa ultimului obstacol care-l despărţea de centrul de turism. Şi gândul îi era atât de viu şi de puternic, încât zidul pe care-l avea în faţa ochilor se făcea tot mai mic. Şi când s-a făcut mic de tot, Allan s-a căţărat pe el şi a trecut dincolo, în ciuda vârstei şi a genunchilor.

Fragment din romanul

Bărbatul de 100 de ani care a sărit pe fereastră şi a dispărut

de Jonas Jonasson

   


Romanțează-ţi treburile zilnice — asta va supravieţui oricăror altor romanțări, afirmă psihiatrii americani Sylvia R. Karasu și T. Byram Karasu în cartea lor Arta menţinerii căsniciei.

    

După extaz, spălatul rufelor.

— Proverb zen

  

„Dragostea începe ca un sonet, dar sfârșește într-o listă de cumpărături. De aceea, avem nevoie de cineva cu care putem să mergem la supermarket”, spune Joel Achenbach în Homeward Bound (În drum spre casă). Sentimentele romantice reciproce ale bărbaţilor şi femeilor sunt limitate în timp. Rareori durează pe toată perioada căsniciei. Cuplurile care creează în timpul fazei pasionale o bază nouă pentru camaraderia lor armonioasă sunt capabile să depăşească plictisul sexual care survine invariabil odată cu pălirea interesului romantic după câţiva ani.

Michael Vincent Miller crede, în Intimate Terrorism (Terorism intim), că relaţiile pasionale sunt ”atât prea impetuoase, cât şi prea fragile”, pentru a susţine decenii de viaţă maritală pe care să se bazeze cuplurile. El crede şi că doar pasiunea romantică nu reuşeşte să protejeze cuplurile de „harababura domestică” a vieţii de zi cu zi. Ne descrie „faţetele romantice ale cotidianului obişnuit”:

  • a avea grijă de copii,
  • a îngriji de casă,
  • a organiza viaţa socială,
  • a găti,
  • a mânca,
  • a face curăţenie,
  • a face exerciţii,
  • a calcula taxele
  • şi, da, a merge împreună la supermarket.

  

  

     

În mod evident, majoritatea cuplurilor nu reuşesc să romanțeze viaţa obişnuită suficient încât să supravieţuiască, întrucât nu au idee cum şi de ce să facă o schimbare, o variaţie. Dar ca şi cum n-ar fi de ajuns dezamăgirea reciprocă în aşteptările lor, soţii au şi nişte aşteptări total nerealiste: vor ca totul să fie perfect.  Barbara Ehrenreich descrie plastic în Why It Might Be Worth It (to Have an Affair) (De ce ar merita [să ai o legătură]) astfel de aşteptări nerezonabile cu întrebări spirituale şi un răspuns, chiar dacă niţel tendenţios  faţă de propriu-i sex:

Î: Moş Crăciun, Darth Vader, Batman, Bărbatul Perfect şi Femeia Perfectă se află în aceeaşi maşină când, deodată, au o pană. Cine schimbă cauciucul?

R: Femeia Perfectă, desigur… ceilalţi sunt personaje imaginare.

Ehrenreich compară dragostea cu căsătoria: „Dragostea este ceva sălbatic şi nebunesc, în timp ce căsătoria este potolită şi normală.” Ne aşteptăm ca iubirea să dureze veşnic şi să fie binecuvântată. Despre căsătorie ea spune totuşi că „cerem ceva mult mai greu de găsit… bărbatul perfect, universal, de tip renascentist”.

Dar „cei perfecţi” nu vor adesea să meargă la supermarket; sunt mai dispuşi să meargă la cabinete de avocaţi de divorţ. Acei oameni au nevoie să se împace cu eşecul relativ al aşteptărilor lor nerealiste şi să aibă în vedere categoric revizuirea totală a concepţiilor lor idealiste asupra căsătoriei; altminteri, cad în altă iluzie romantică, de astă dată alimentată de disperare şi furie: divorţul. Tragic este faptul că aceste divorţuri nu sunt nici cu adevărat dorite, nici inevitabile. Cu siguranţă, divorţul nu este soluţia pentru problemele căsătoriei ca instituţie.

  

Fragment din Arta menţinerii căsniciei

     


Cidrul — cidrul bun, nu cel de duzină, care miroase a stătut — este una dintre puţinele băuturi alcoolice caracterizată printr o puritate aproape rumenă, sănătoasă.

Cidrul se potriveşte cu toate preparatele de toamnă, precum şi cu un platou ţărănesc (brânză, murături, pâine şi unt), în cazul în care nu bei bere. De fapt, când vine vorba de brânză, e greu să dai greş cu un pahar de cidru, pentru că mai toate tipurile de cidru merg foarte bine cu brânzeturile.
   

Dacă ai o sticlă de cidru cu miros puternic, cum avea pe vremuri cidrul produs la fermă, îţi recomand să l combini cu brânzeturi de acelaşi gen — o brânză cu coaja spălată şi cu miros greu şi puternic. Brânzeturile sărate se potrivesc foarte bine cu un cidru mai sec şi mai acid, în timp ce unul uşor şi dulceag, precum cel făcut din mere de consum, trebuie asortat cu brânzeturi cu gust temperat sau albastre — brânza Stilton este o opţiune perfectă. Aroma cidrului se potriveşte bine şi cu gustul pătrunzător al brânzei Emmental.
  

Câteva sticle de cidru rece pot transforma o bucată de costiţă afumată rămasă de la o masă anterioară, alături de o pâine făinoasă de casă, într un meniu adevărat. Cidrul se potriveşte cu tarte cu ceapă, plăcinte cu carne de porc, cârnaţi reci… de fapt, se potriveşte cu orice fel de mâncare ce conţine carne de porc. De asemenea, având în vedere că merele coapte merg atât de bine cu carnea de porc, le poţi combina, completând cina cu o salată de varză roşie, napi şi alte rădăcinoase la cuptor şi, poate, şi cu o porţie de pommes boulangère cu câteva felii de măr prin ea — e o cină minunată, dacă ai lângă farfurie şi un pahar cu alcool care are gust de măr.

  

Fragment din volumul Ce bem? de Victoria Moore (Ed. Lifestyle)

   


Iată‑mă în faţa lucarnei. Stau cât se poate de drept, ca să privesc răsăritul lunii pline, a cărei lumină se aşterne pe scândurile podului. Se văd până şi particulele de praf ce plutesc în aer: asta îi dă locului o anumită pace. E atâta linişte aici. În seara asta, înainte să se întoarcă mama, m‑am dus în fostul birou al tatei ca să caut tot ce era de citit despre umbre.

Definiţia din enciclopedie era cam complicată, dar, mulţumită ilustraţiilor, am putut afla o mulţime de chestii despre felul în care puteai să le faci să apară, să le deplasezi sau să le orientezi. Stratagema trebuia să funcţioneze de îndată ce luna avea să se situeze pe axa lucarnei. Pândeam, nerăbdător, acel moment, sperând ca ea să fie în locul care trebuie, înainte să se sfârşească episodul serialului urmărit de mama. În sfârşit, s‑a produs fenomenul pe care îl aşteptam. Drept în faţa mea, am văzut umbra care se întindea pe scândurile podului. Am tuşit uşor, mi‑am luat inima în dinţi şi am afirmat cu tărie faptul de care, de acum, eram sigur.

  

   

   

— Tu nu eşti umbra mea!

Nu sunt nebun şi mărturisesc că m‑au trecut toţi fiorii când am auzit răspunsul şoptit al umbrei.

— Ştiu.

Tăcere mormântală. Atunci am continuat, cu gura uscată şi cu un nod în gât.

— Eşti umbra lui Marquès, nu‑i aşa?

— Da, așa e, mi‑a şoptit ea la ureche.

Când umbra îmi vorbeşte, e cam ca atunci când îţi răsună o melodie în cap: nu există niciun muzicant, însă auzi totul într‑un mod atât de real, încât ai putea jura că lângă tine cântă o orchestră nevăzută. Efectul este exact acelaşi.

— Te implor să nu spui nimănui, m‑a rugat umbra.

— Ce cauţi aici? De ce eu? am întrebat îngrijorat.

— Am evadat, nu ţi‑ai dat seama?

— De ce ai evadat?

Ştii tu ce înseamnă să fii umbra unui imbecil? Este ceva imposibil de îndurat. Şi aşa îmi era greu când era el mic, dar acum, cu cât creşte, cu atât îl suport mai puţin. Celelalte umbre şi în special a ta râd de mine. Dacă ai şti ce noroc are umbra ta şi dacă ai şti cât de arogantă e cu mine… Şi, toate astea, pentru că tu eşti altfel.

— Sunt altfel?

— Uită ce ţi‑am spus. Celelalte umbre cred că n‑ai de ales: eşti umbra unei singure persoane, şi, asta, pentru totdeauna. Pentru ca soarta ta să devină mai bună, ar trebui ca acea persoană să se schimbe. Cu Marquès, pot spune că viitorul care mă aşteaptă nu e dintre cele mai glorioase. Îţi imaginezi cât am fost de surprinsă când am simţit că mă pot desprinde de el atunci când i te‑ai aşezat alături? Tu ai o putere extraordinară, aşa că n‑am stat nicio clipă pe gânduri: era momentul s‑o iau la  sănătoasa. Am profitat puţin de faptul că eram mai mare, dar am toate scuzele, doar sunt umbra lui Marquès. Am împins‑o puţin pe a ta şi i‑am luat locul.

 

  

   

— Şi cu umbra mea ce‑ai făcut?

— Tu ce crezi? Trebuia să se agaţe şi ea de ceva, aşa că a plecat cu fostul meu proprietar. În momentul ăsta, îmi închipui că face un booot!

— E o porcărie ceea ce i‑ai făcut umbrei mele! De mâine, te duc înapoi lui Marquès şi mi‑o recuperez pe a mea.

— Te rog, lasă‑mă să rămân cu tine. Vreau să ştiu şi eu cum e să fii umbra unui tip de treabă.

— Eu sunt un tip de treabă?

— Poţi deveni.

— Nu, e cu neputinţă să te păstrez. Până  la urmă, oamenii or să‑şi dea seama că e ceva în neregulă.

— Nu sunt ei, oamenii, atenţi nici la semenii lor, aşa că, despre umbre, ce să mai vorbim?… Şi apoi, e în firea mea să rămân în umbră. Cu puţin antrenament şi cu puţină complicitate, o să ne descurcăm.

— Dar tu ai cel puţin de trei ori înălţimea mea.

— N‑o să fie întotdeauna aşa, e doar o chestiune de timp. Să zicem că, până mai creşti, va trebui să rămâi şi tu ceva mai în umbră, dar, după ce ai să termini de crescut, eu o să fiu aceea care o să te trag la lumină.
Gândeştete, e un avantaj straşnic să ai umbra unui tip mare. Fără mine, nu te‑ai fi prezentat niciodată la alegerile pentru şefia clasei. După părerea ta, cine ţi‑a dat încredere în tine?

— Tu m-ai împins de la spate?

— Cine altcineva? s‑a destăinuit umbra.

Deodată, am auzit glasul mamei, care mă întreba, de la picioarele scării care urcă în pod, cu cine Dumnezeu vorbesc. I‑am răspuns, fără să stau pe gânduri, că vorbesc cu umbra mea. Ea mi‑a replicat, evident, că aş face mai bine să mă duc la culcare, în loc să spun prostii. Adulţii nu te cred niciodată când le destăinuieşti lucruri serioase.

  

Fragment din HOȚUL DE UMBRE de Marc Levy   

  

Ce inseamna sa fii viu?


In SUA, este o adevarata celebritate. La aproape 80 de ani, Irvin Yalom, psihiatru, psihoterapeut, binecunoscut eseist si scriitor, traieste si lucreaza in casa sa de lemn din Palo-Alto, California. O intalnire cu „tatal“ terapiei existentiale.

Ma asteapta in fata casei sale de lemn. In mijlocul unui drum de tara californian, cu mainile in buzunar, Irvin Yalom verifica discret daca nu cumva am gresit drumul.

Nu peste multa vreme octogenar, profesor emerit de psihiatrie al Facultatii de Medicina din cadrul Universitatii Stanford, autor al mai multor carti best-seller, terapeutul bombardat de intrebari isi scoate la iveala mintea ascutita, exprimandu-se cu o voce blanda, dar ferma.

In timpul interviului s-a ridicat numai o singura data, pentru a-mi arata un e-mail pe care il primise in acea dimineata.

O persoana fara adapost care gasise intr-o pubela Tratamentul Schopenhauer ii scrisese, dintr-un internet café: „Romanul dumneavoastra mi-a schimbat viata“.

Cand Irvin Yalom era copil, lectura i-a luminat si imbogatit existenta simpla. Descoperind framantarile naturii umane, acesta a decis sa isi concentreze atentia asupra lor si asupra ameliorarilor posibile.

Viata fiului de imigranti saraci a demonstrat ca el a reusit sa imbine doua pasiuni mistuitoare: scrisul si terapia.

Hélène Fresnel: Putem incepe cu copilaria dumneavoastra?

Irvin Yalom: Am crescut in Washington DC. Copilaria mea nu a semanat prea mult cu viata unui copil.

Am crescut impreuna cu sora mea, mai in varsta decat mine cu sapte ani, intr-un apartament situat deasupra magazinului de zarzavaturi al familiei mele.

Eram singurii albi din cartier, intr-un Washington DC inca oras segregat. Nu mi-a fost deloc usor.

Afara, nu erai in siguranta, iar acasa, parintii mei inca erau din alta lume, care nu intelegea cultura americana.

Pe langa asta, nu au fost foarte prezenti. Munceau foarte mult, 12 ore pe zi, sase zile pe saptamana.

In aceasta perioada v-ati simtit ca un strain?

I.Y.: Ei bine, aveam o multime de prieteni negri. Iar problema ca sunt evreu nu a intarziat sa apara. Parintii mei erau emigranti din Rusia, de langa granita cu Polonia.

Tata spunea ca este rus, iar cand iernile sovietice erau prea greu de suportat, atunci zicea ca este polonez. Nazistii le-au distrus complet micul sat. Astazi nu mai gasesti nicio urma acolo.

In orice caz, nimeni nu a lamurit problematica originilor mele. Asta, poate si pentru ca familia mea era foarte imersata in cultura iudaica. Citeau ziarul in idis, toti prietenii lor erau evrei.

Cand eram mic, identitatea mea mi-a adus destule neplaceri la scoala, din cauza puternicului curent antisemit.

Din fericire, parintii mei au reusit sa cumpere o alta casa, intr-o zona mult mai buna a orasului, astfel ca la 15 ani m-am mutat, iar viata mea s-a schimbat.

Dar si atunci eram timid, iar profesorii nu ma sprijineau. Acum cateva zile vorbeam cu sotia mea, Marilyn, despre profesorii pe care i-am avut.

Cand era la varsta de 14 ani, ea a avut norocul sa cunoasca un minunat profesor de franceza, care i-a fost mentor. (Marilyn este cercetator si scriitoare, specializata in cultura si literatura franceza.)

Eu nu am avut niciodata un mentor si nici nu mi-am vazut parintii citind o carte. Daca ma gandesc bine, nici nu stiu cum am ajuns adultul de acum.

Simt ca m-am creat singur. Literatura m-a construit. In jur de 9-10 ani, mi-am gasit refugiul in romanele pe care le imprumutam de la biblioteca municipala.

De atunci, pasiunea aceasta nu m-a parasit niciodata si in fiecare zi sunt cufundat in lectura…

Citeste intregul interviu in revista Psychologies


Editura TREI va participa la Conferinţa Ştiinţifică Internaţională cu tema PROMOVAREA STĂRII DE BINE, A SĂNĂTĂŢII ŞI A JUSTIŢIEI SOCIALE, care se va desfăşura la Continental Forum Oradea,  în perioada 8-11 Septembrie 2011. Conferinţa este organizată de Asociaţia Română de Psihologie Comunitară.

Conferinţa este creditată de Colegiul Psihologilor din România şi de Colegiul Medicilor din România.

Pentru detalii  va invităm să consultaţi site-ul Asociaţiei Române de Psihologie Comunitară: www.arpcom.ro

%d blogeri au apreciat: