Dintre romancierii francezi contemporani, Marc Levy se poate lăuda cu statutul de “cel mai citit”. În  Hoțul de umbre, cunoscutul autor scrie despre despărţirea de copilărie a unui personaj aflat în clasa a şasea. Romanul este prefaţat de un citat din Shakespeare – „Există oameni care nu îmbrăţişează decât umbre; aceştia nu cunosc decât umbra fericirii”, amintește ziarul Ring.

  

  

  

Iată și un fragment din cel mai recent roman al lui Marc Levy:

Panoul ruginit atârna de acelaşi lanţ. Din Trecerea interzisă, nu se mai vedeau decât e‑urile şi i‑urile. Am păşit peste el, am împins uşa de fier a cărei broască — roasă de aerul sărat — dispăruse de multă vreme şi am urcat pe scară, până la balconul de veghe. Treptele parcă se micşoraseră, eu le ţineam minte mai înalte. M‑am căţărat pe scăriţa mobilă ce ducea în cupolă. Geamurile acesteia erau intacte, însă negre de murdărie. Le‑am şters cu pumnii şi mi‑am aruncat ochii prin cele două cercuri pe care le făcusem, două cercuri ca un binoclu întors spre trecut.

Deodată, m‑am împiedicat de ceva. Pe podea, sub un strat de praf, am descoperit o cutie de lemn. Am îngenuncheat şi am deschis‑o. Înăuntru, am găsit un zmeu foarte vechi. Armătura acestuia era neatinsă, dar aripile de vultur se aflau într‑o stare foarte proastă. Am luat pasărea în braţe şi i‑am mângâiat, cu mii de precauţii, aripile. Părea atât de fragilă. Apoi m‑am uitat în fundul cutiei şi mi s‑a tăiat respiraţia. Un firişor de nisip încă mai închipuia conturul unei jumătăţi de inimă. Alături, stătea o foaie de hârtie făcută cornet. Am desfăcut‑o şi am citit:

Te‑am aşteptat patru veri la rând. Nu ţi‑ai ţinut promisiunea, nu te‑ai mai întors niciodată. Zmeul a murit, l‑am îngropat aici; cine ştie, poate că ai să‑l găseşti într‑o bună zi.

Biletul era semnat Cléa.

Patruzeci de metri. Sfoara fusese înfăşurată, cu perfectă minuţiozitate, pe mosor. Am coborât pe plajă, mi‑am întins vulturul pe nisip şi i‑am reasamblat beţişoarele. Am verificat nodul care ţinea la un loc piesele componente, am desfăşurat cinci metri de sfoară şi am început să alerg împotriva vântului.

Aripile vulturului s‑au umflat. Pasărea a pornit spre stânga, a virat la dreapta şi s‑a înălţat spre cer. Am încercat să fac „S”‑uri şi „8”‑uri perfecte, dar pânza găurită răspundea cu greu la comenzile mele. Am mai desfăşurat puţină sfoară, iar zmeul s-a înălţat şi mai mult. Umbra lui făcea zigzaguri pe nisip, iar dansul ei mă îmbăta. Şi m‑am simţit luat în stăpânire de râsul acela incontrolabil, un râs care se auzea din străfundul
copilăriei mele, un râs neasemuit, cu timbru de violoncel.

Ce se întâmplase cu micuţa mea confidentă de o vară, cu fetiţa căreia îi destăinuisem toate secretele mele, pentru că nu le putea auzi?

Am închis ochii… Alergam cu răsuflarea tăiată, traşi de vulturul nostru care deschidea alaiul. Tu te pricepeai mai bine decât oricine să‑l înalţi, iar oamenii care se plimbau pe plajă se opreau de multe ori în loc, ca să‑ţi admire îndemânarea. De câte ori nu te‑am luat de mână chiar în locul ăsta? Ce s-a întâmplat cu tine? Unde trăieşti acum? Pe ce plajă îţi petreci verile?