Iată‑mă în faţa lucarnei. Stau cât se poate de drept, ca să privesc răsăritul lunii pline, a cărei lumină se aşterne pe scândurile podului. Se văd până şi particulele de praf ce plutesc în aer: asta îi dă locului o anumită pace. E atâta linişte aici. În seara asta, înainte să se întoarcă mama, m‑am dus în fostul birou al tatei ca să caut tot ce era de citit despre umbre.

Definiţia din enciclopedie era cam complicată, dar, mulţumită ilustraţiilor, am putut afla o mulţime de chestii despre felul în care puteai să le faci să apară, să le deplasezi sau să le orientezi. Stratagema trebuia să funcţioneze de îndată ce luna avea să se situeze pe axa lucarnei. Pândeam, nerăbdător, acel moment, sperând ca ea să fie în locul care trebuie, înainte să se sfârşească episodul serialului urmărit de mama. În sfârşit, s‑a produs fenomenul pe care îl aşteptam. Drept în faţa mea, am văzut umbra care se întindea pe scândurile podului. Am tuşit uşor, mi‑am luat inima în dinţi şi am afirmat cu tărie faptul de care, de acum, eram sigur.

  

   

   

— Tu nu eşti umbra mea!

Nu sunt nebun şi mărturisesc că m‑au trecut toţi fiorii când am auzit răspunsul şoptit al umbrei.

— Ştiu.

Tăcere mormântală. Atunci am continuat, cu gura uscată şi cu un nod în gât.

— Eşti umbra lui Marquès, nu‑i aşa?

— Da, așa e, mi‑a şoptit ea la ureche.

Când umbra îmi vorbeşte, e cam ca atunci când îţi răsună o melodie în cap: nu există niciun muzicant, însă auzi totul într‑un mod atât de real, încât ai putea jura că lângă tine cântă o orchestră nevăzută. Efectul este exact acelaşi.

— Te implor să nu spui nimănui, m‑a rugat umbra.

— Ce cauţi aici? De ce eu? am întrebat îngrijorat.

— Am evadat, nu ţi‑ai dat seama?

— De ce ai evadat?

Ştii tu ce înseamnă să fii umbra unui imbecil? Este ceva imposibil de îndurat. Şi aşa îmi era greu când era el mic, dar acum, cu cât creşte, cu atât îl suport mai puţin. Celelalte umbre şi în special a ta râd de mine. Dacă ai şti ce noroc are umbra ta şi dacă ai şti cât de arogantă e cu mine… Şi, toate astea, pentru că tu eşti altfel.

— Sunt altfel?

— Uită ce ţi‑am spus. Celelalte umbre cred că n‑ai de ales: eşti umbra unei singure persoane, şi, asta, pentru totdeauna. Pentru ca soarta ta să devină mai bună, ar trebui ca acea persoană să se schimbe. Cu Marquès, pot spune că viitorul care mă aşteaptă nu e dintre cele mai glorioase. Îţi imaginezi cât am fost de surprinsă când am simţit că mă pot desprinde de el atunci când i te‑ai aşezat alături? Tu ai o putere extraordinară, aşa că n‑am stat nicio clipă pe gânduri: era momentul s‑o iau la  sănătoasa. Am profitat puţin de faptul că eram mai mare, dar am toate scuzele, doar sunt umbra lui Marquès. Am împins‑o puţin pe a ta şi i‑am luat locul.

 

  

   

— Şi cu umbra mea ce‑ai făcut?

— Tu ce crezi? Trebuia să se agaţe şi ea de ceva, aşa că a plecat cu fostul meu proprietar. În momentul ăsta, îmi închipui că face un booot!

— E o porcărie ceea ce i‑ai făcut umbrei mele! De mâine, te duc înapoi lui Marquès şi mi‑o recuperez pe a mea.

— Te rog, lasă‑mă să rămân cu tine. Vreau să ştiu şi eu cum e să fii umbra unui tip de treabă.

— Eu sunt un tip de treabă?

— Poţi deveni.

— Nu, e cu neputinţă să te păstrez. Până  la urmă, oamenii or să‑şi dea seama că e ceva în neregulă.

— Nu sunt ei, oamenii, atenţi nici la semenii lor, aşa că, despre umbre, ce să mai vorbim?… Şi apoi, e în firea mea să rămân în umbră. Cu puţin antrenament şi cu puţină complicitate, o să ne descurcăm.

— Dar tu ai cel puţin de trei ori înălţimea mea.

— N‑o să fie întotdeauna aşa, e doar o chestiune de timp. Să zicem că, până mai creşti, va trebui să rămâi şi tu ceva mai în umbră, dar, după ce ai să termini de crescut, eu o să fiu aceea care o să te trag la lumină.
Gândeştete, e un avantaj straşnic să ai umbra unui tip mare. Fără mine, nu te‑ai fi prezentat niciodată la alegerile pentru şefia clasei. După părerea ta, cine ţi‑a dat încredere în tine?

— Tu m-ai împins de la spate?

— Cine altcineva? s‑a destăinuit umbra.

Deodată, am auzit glasul mamei, care mă întreba, de la picioarele scării care urcă în pod, cu cine Dumnezeu vorbesc. I‑am răspuns, fără să stau pe gânduri, că vorbesc cu umbra mea. Ea mi‑a replicat, evident, că aş face mai bine să mă duc la culcare, în loc să spun prostii. Adulţii nu te cred niciodată când le destăinuieşti lucruri serioase.

  

Fragment din HOȚUL DE UMBRE de Marc Levy