Acum câţiva ani am primit un telefon de la un producător pe nume Paul Attanasio. Crease un serial de televiziune bazat în parte pe rubrica mea din New York Times Magazine şi voia să ştie dacă m ar interesa să fiu consultantă pentru acest serial. Era o dramă, mi-a spus el, despre un doctor ţâfnos care era un strălucit diagnostician. Am acceptat să lucrez pentru acest serial, gândindu mă că nu va dura mult. Serialul, numit Dr. House, şi a găsit rapid un public entuziast.

În acest serial, dr. Gregory House nu preţuieşte anamneza pacientului. De fapt, el le spune frecvent elevilor săi că nu ar trebui să creadă versiunea pacientului despre boala şi simptomele lui deoarece „toată lumea minte”. În contextul serialului, aceste lucru este într-o oarecare măsură adevărat. Pacienţii îl mint frecvent pe House, uneori şi pe subordonaţii lui — nu pentru că pacienţii sunt mincinoşi de felul lor, ci pentru felul în care este. După cum apare el (strălucit interpretat de Hugh Laurie), House este departe de doctorul amabil şi blând a cărui prezenţă încurajează încrederea şi mărturisirile. În schimb, este narcisist şi arogant, dependent de droguri şi oarecum pedant. Este o versiune mai întunecată şi mai încrâncenată a meditativului detectiv al lui Conan Doyle, Sherlock Holmes. Comportamentul lui House le sugerează pacienţilor că sentimentele şi semnificaţiile pe care boala le ar putea avea pentru ei nu sunt importante, astfel că ei nu le împărtăşesc. Drept rezultat, House obţine adesea doar o parte a poveştii lor.

Misterul se rezolvă doar atunci când restul poveştii este dezvăluit — fie din probe găsite atunci când subordonaţii lui pătrund prin efracţie în casa pacientului (o modalitate excentrică de a obţine o anamneză completă) sau când, în cele din urmă, pacientul este obligat să dezvăluie adevăruri tăinuite. House recunoaşte importanţa unei anamneze complete a pacientului, dar conchide că problema e pacientul care minte, mai degrabă decât doctorul care nu reuşeşte să stabilească o relaţie în care adevărurile dificile, stânjenitoare sau tulburătoare să poată fi spuse.”

 Fragment din Fiecare pacient spune o poveste. Enigme medicale si arta de a formula diagnostice, de Lisa Sanders, Editura TREI, Colectia „Acum pentru viitor”

<<Intr-un interviu pentru British Medical Journal, doctoriţa multilaterală şi-a povestit viaţa şi cum s-a născut figura medicului cel mai iubit de pe micul ecran. (..)  Rubrica „Diagnostic” s-a născut întâmplător. „Ca jurnalist de televiziune m-am ocupat de medicină ani de zile şi mi s-au relatat multe poveşti despre medicină şi doctori. La Universitate mi-am dat seama că lucrul cu adevărat interesant era misterul poveştii care stă la baza întâlnirii dintre medic şi pacient. Într-o zi i-am spus o poveste din perioada când eram jurnalist TV unui prieten de la New York Times, care mi-a spus să scriu despre aceste lucruri”.

De aici până la „Dr. House” nu a mai fost decât un pas mic. Serialul s-a născut din rubrica ziarului. Atunci când producătorii au decis să-l realizeze, „m-au chemat să mă întrebe dacă vreau să mă implic, explicându-mi că povestea se baza pe un medic arogant, irascibil şi farmaco-dependent, care urăşte pacienţii dar iubeşte diagnosticele. La început am fost uşor şocată, dar am răspuns afirmativ deoarece nu aş mai fi avut o a doua şansă de acest fel. Acum sunt unul dintre cei trei consultanţi tehnici ai filmului”, a continuat Sanders.

La întrebarea dacă „Dr. House” este un alter ego masculin al său, Sanders a explicat că „iubeşte diagnosticul, dar asta este tot ce avem în comun”, adăugând: „Am petrecut mult timp scriind despre importanţa relaţiei dintre medic şi pacient în punerea unui diagnostic. House spune mereu, şi este adevărat, că toţi mint. Dar ceea ce nu spune este că toţi îl mint pe el pentru că este ‘odios’ „.>>

Sursa: Romania Libera online. Citeste tot articolul si un interviu audio cu autoarea aici

Reclame