”Din când în când, îl tachinez pe Toby în privinţa gusturilor sale pentru jucării”, povestește psiholoaga Lise Eliot în cartea sa Creier roz, creier bleu.

„Hai să ne jucăm cu păpuşile Juliei!“ La început, îl prind cu garda jos, după care mă priveşte atent, ca să îşi dea seama dacă nu cumva vorbesc serios. Apoi, văzând că fac cu ochiul, se înroşeşte la faţă şi spune, şocat şi pe jumătate stânjenit: „Mamă! Nici vorbă!“

„Glumesc doar“, îi spun eu, pentru a‑l asigura că nu îi provoc imaginea de sine.

Şi totuşi, cred că, din când în când, este bine să le mai dăm un ghiont copiilor, pentru a‑i face să‑şi conştientizeze înclinaţiile. Căci, dacă factorii înnăscuţi îi determină pe băieţi şi pe fete să aleagă anumite jucării, există şi suficiente dovezi care atestă că asemenea alegeri sunt, ulterior, amplificate de părinţi, colegi, dar, mai ales, de propria conştientizare a faptului că sunt băieţi sau fete.

 

 

 

Un studiu amplu efectuat pe gemeni în vârstă de trei şi patru ani, condus de Robert Plomin de la King’s College din Londra, a stabilit că stilul de joacă tipic unui anumit sex este moştenit în proporţie de 50%. Rămâne restul de 50%, determinat, fireşte, de creştere, educaţie sau de diferitele influenţe sociale care îi îndeamnă pe băieţi şi pe fete către preferinţe extreme.

Un alt motiv pentru a suspecta rolul influenţelor culturale este forţa variabilă a preferinţelor fiecărui sex. După cum dezvăluie studiul suedez, dar şi multe altele, în anii preşcolari, băieţii tind din ce în ce mai mult să evite jucăriile de fete, în timp ce fetele încep, pe la jumătatea perioadei, să îşi inverseze preferinţele. Asemenea lui Toby, cei mai mulţi băieţi de ani sau mai mult au un tabu puternic pentru orice este roz sau de fete, cum ar fi o păpuşă sau un set Polly Pocket. Fetele însă încep să se deschidă în jurul vârstei de 4‑5 ani, experimentând mai mult cu maşinuţele, jocurile sportive şi alte jucării albastre sau negre, pe care le evitau în urmă cu un an sau doi.

  

  

  

Faptul că fetele sunt mai flexibile decât băieţii în ceea ce priveşte preferinţele pentru jucării reflectă rolurile diferite ale femeilor şi bărbaţilor în cultura vestică. Prin comparaţie cu bărbaţii, femeile au o paletă mai variată de opţiuni la maturitate — de la a fi mamă casnică până la a fi femeie de afaceri, soldat, doctor, şofer de autobuz şi altele. Fetele văd aceste roluri în viaţa reală şi, din ce în ce mai mult, în reviste care prezintă femei‑pompieri, femei care lucrează în construcţii, femei‑piloţi. Dacă au noroc, fetele sunt învăţate că şi ele pot face orice din ceea ce fac băieţii. Toate aceste aspecte fac jucăriile de băieţi şi mai atrăgătoare pentru fete, pe măsură ce acestea evoluează dincolo de simpla dihotomie femeie–bărbat în înţelegerea sexelor.

Din nefericire, băieţii nu primesc acelaşi mesaj. Oricât de mult ar vrea lumea să vadă că bărbaţii beneficiază de aceeaşi gamă de oportunităţi, cei care îşi aleg o ocupaţie tradiţional feminină, rămânând acasă pentru creşterea copilului, de pildă, sau devenind infirmier ori educator, sunt, în continuare, stigmatizaţi. (Dacă nu sunteţi siguri de aceasta, închiriaţi filmul „Socri de coşmar“, în care Ben Stiller joacă rolul unui infirmier vânat fără milă — şi destul de hilar, din cauza meseriei sale — de viitorul său socru, interpretat de Robert De Niro.) Băieţilor li se spune rar că pot face orice fac şi fetele.

Nu prea avem ce face în privinţa înclinaţiilor instinctive ale copiilor, dar putem combate stereotipia legată de jucării. Încurajaţi‑vă fata să se joace cu mingea sau să construiască folosind un set de construit, încurajaţi‑vă fiul să alinte o păpuşă sau un animăluţ din pluş şi să vă ajute să împăturiţi rufele uscate. Fiţi atenţi în mod deosebit să evitaţi etichetele aplicate unui gen sau celuilalt — a numi ceva jucărie de fete sau jucărie de băieţi este calea cea mai sigură pentru a micşora motivaţia copiilor de a se juca cu ceva care poartă eticheta greşită.

 

Fragment din Creier roz, creier bleu de Lise Eliot