Poate vă întrebaţi cum le vin ideile „asasine” autorilor scandinavi?

De unde crimele în serie, cruzimea şi întunericul, de vreme ce trăiesc în societăţi stabile, idilice, aproape perfecte? De unde pastorii înjunghiaţi în biserici? De unde atmosfera de iad îngheţat? Există într-adevăr oraşul acela rupt de lume, duşmănos şi mut de frica răzbunărilor divine?

Ei bine, există. Se numeşte Kiruna, cel mai nordic oraş din Suedia, aflat la 40 de km de Cercul Polar. Acolo a copilărit scriitoarea Asa Larsson. Şi tot de acolo i-a venit ideea pentru „Furtuna solară”, scrie Gazeta Sporturilor prefațând primul volum din seria detectivei-avocat Rebecka Martinsson.

După traducerea oferită în colaborare cu GSP la jumătatea lui martie, Editura Trei lansează cel de-al doilea volum care respiră același aer rece și misterios din Kiruna: NOAPTE ALBĂ. Iar romanciera suedeză, fostă avocată în drept fiscal, chiar știe să te prindă în atmosfera sumbră boreală. Citiți fragmentul de mai jos, dacă nu mă credeți:

   

  

  

Paracliserul Pia Svonni stă şi fumează în grădina casei ei. În mod normal ţine ţigara ca o doamnă, între degetul arătător şi cel mijlociu. Însă de data aceasta a prins‑o cu degetul mare, arătătorul şi mijlociul. O diferenţă ca de la cer la pământ. Se apropie solstiţiul de vară, acesta e motivul. În perioada asta o iei razna. Nu mai vrei să dormi. Nici nu mai ai nevoie să dormi. Noaptea îţi şopteşte şi te ademeneşte şi te atrage şi nu ai încotro, trebuie să ieşi.

Zânele pădurii îşi încalţă pantofi noi din cea mai fină scoarţă de mesteacăn. E o adevărată întrecere a prinţeselor. Se ascund şi dansează şi zburdă pe câmpii, deşi ar putea trece vreo maşină. Îşi rup pantofii de atâta dans, iar spiriduşii stau ascunşi printre copaci şi le privesc cu ochii mari.

Pia Svonni îşi stinge ţigara pe ghiveciul de flori răsturnat, care‑i serveşte drept scrumieră, şi aruncă mucul în gaură. Parc‑ar avea poftă să meargă cu bicicleta până la biserica din Jukkasjärvi. A doua zi se va oficia o cununie. Ea a făcut deja curat şi a pregătit totul, dar vrea să mai culeagă un buchet mare de flori pentru altar. Vrea să se plimbe pe câmpia din spatele cimitirului. Acolo, printre nori de asmăţui alb, cresc gălbenele şi bulbuci şi priboi purpurii. Iar la marginea drumului se iţesc flori de nu‑mă‑uita. Pia îşi bagă telefonul în buzunar şi îşi încalţă pantofii de tenis.

Soarele de la miezul nopţii străluceşte deasupra grădinii. Lumina lui blândă pătrunde printre scândurile gardului, ale căror umbre lungi fac gazonul să semene cu un covor ţesut din cârpe, cu dungi verzi‑gălbui şi verzi‑închis. Un cârd de sturzi îşi face de cap într‑un mesteacăn.

Drumul spre Jukkasjärvi coboară neîncetat. Pia dă din picioare şi schimbă vitezele. Merge periculos de repede. N‑are nici cască pe cap. Părul îi flutură în vânt. Se simte ca la patru ani, când se dădea în leagănul din curte, făcut dintr‑un cauciuc vechi, până când avea senzaţia că se va răsturna în orice clipă.

Drumul o poartă de‑a lungul malului. Satul e adormit. Pia trece pe lângă centrul pentru turişti şi han, pe lângă vechea alimentară şi oribilul centru comunitar. Pe lângă pereţii argintii de lemn ai muzeului etnografic regional şi vălurile albe de aburi care se înalţă pe câmpie, în spatele gardului de lemn.

La capătul sătucului, acolo unde se termină strada, se ridică biserica de lemn vopsită în roşu Falun. Căpriorii miros a gudron proaspăt.

Clopotniţa e lipită de gard. Pentru a intra în biserică, trebuie să trei pe lângă clopotniţa şi să urmezi o potecă pavată cu dale de piatră, care duce până la treptele bisericii.

Una dintre uşile albastre ale clopotniţei stă larg deschisă. Pia coboară de pe bicicletă şi o sprijină de gard.

„Ar trebui să fie încuiată”, îşi spune în gând şi se apropie încet de uşă.

 

«Când e vorba să creeze atmosferă, Ăsa Larsson e inegalabilă.»

– Kirkus Reviews 

 

Ceva foşneşte în mestecenii scunzi din dreapta aleii care duce la casa parohială. Inima bate să‑i sară din piept. Pia rămâne pe loc şi ascultă. A fost un singur foşnet scurt. Probabil o veveriţă, ori un şoarece de câmp.

Uşa din partea cealaltă a clopotniţei stă şi ea larg deschisă. Prin ea poţi vedea afară. Şi uşa bisericii e deschisă.

Acum, inima Piei bate înnebunită. Se mai întâmplă ca Sune să uite să încuie clopotniţa, dacă a petrecut cu o seară înainte de solstiţiu. Dar nu şi uşa de la biserică. Gândurile îi zboară la acei tineri care au spart geamurile bisericii din oraş şi au aruncat cârpe aprinse înăuntru. A fost cu doi ani în urmă. Ce s‑o fi întâmplat aici? În faţa ochilor i se derulează mereu alte imagini. Urme de vopsea şi urină pe tabloul altarului. Crestături lungi de cuţit în stranele proaspăt vopsite. E posibil să fi intrat pe geam şi să fi deschis apoi uşa dinăuntru.

Pia porneşte în direcţia uşii de la biserică. Cu paşi măsuraţi. Atentă la orice zgomot. Cum de s‑a ajuns aici? Băieţi cărora ar trebui să le stea mintea la fete şi la motorete. Cum au ajuns să dea foc la biserici şi să atace homosexuali?

După ce trece pe sub arcadă, se opreşte. Stă sub balconul care e atât de jos, încât persoanele mai înalte trebuie să‑şi ţină capul între umeri. În biserică e linişte şi întuneric, totul pare în ordine. Iisus Hristos, predicatorul Laestadius şi Lapona Maria, datorită căreia Laestadius a ajuns predicator, strălucesc neîntinaţi pe tabloul altarului. Şi totuşi ceva o face să ezite. Ceva nu e cum ar trebui să fie.

Sub podea sunt optzeci şi şase de morţi. De obicei nu se gândeşte la ei. Se odihnesc în pace în mormintele lor. Dar acum are senzaţia că neliniştea morţilor se înalţă prin podea şi o înţeapă în tălpi ca nişte ace.

„Ce‑i cu voi?”, se întreabă.

Culoarul din mijloc este aşternut un covor roşu. Acolo unde se termină balconul şi se deschide acoperişul, ceva zace pe covor. Pia se apleacă.

„O piatră”, gândeşte. „O pietricică albă.”

O ridică cu două degete şi merge mai departe spre sacristie.

Uşa de la sacristie e însă încuiată şi Pia se întoarce pentru a traversa iarăşi culoarul din mijloc.

Din dreptul altarului vede partea inferioară a orgii. E aproape complet ascunsă privirii de către un placaj de lemn, care se întinde de‑a curmezişul naosului, la două treimi din înălţimea plafonului. Dar se vede totuşi partea de jos a orgii. Şi se mai văd şi două picioare care atârnă de pe balcon.

Primul gând care‑i trece fulgerător prin minte e că cineva s‑a strecurat în biserică şi s‑a spânzurat acolo. Şi în aceeaşi clipă o cuprinde furia. Câtă lipsă de consideraţie. Apoi nu‑i mai trece nimic prin minte. Aleargă de‑a lungul culoarului, trece pe sub placajul de lemn şi în clipa aceea vede cadavrul care atârnă pe fundalul tuburilor de orgă şi al simbolului Sami al soarelui.

Cadavrul atârnă de o frânghie, ba nu, nu e o frânghie, e un lanţ. Un lanţ lung de fier.

Şi acum recunoaşte şi petele întunecate de pe covor, din locul în care a găsit pietricica.

Sânge. Să fie sânge? Se apleacă.

Şi acum pricepe. Pietricica pe care o ţine cu două degete nu e o pietricică. Ci o bucată dintr‑un dinte.