Archive for martie 7, 2011



Editura TREI si 121.ro te invita la o intalnire interactiva pe marginea cartii Cum sa ne exprimam emotiile si sentimentele – de Christophe Andre

Gazdele intalnirii:
Daniela Fugaru Kammrath, redactor sef 121.ro
Mirela Horumba, psiholog, consilier, psihoterapeut

Te asteptam marti, 8 martie, ora 18:30 la libraria Carturesti de la Muzeul Taranului Roman (Soseaua Kiseleff 3, Sector 1, Bucuresti).

La ce bun emotiile? La ce bun sentimentele? De cate ori nu ati avut impresia ca furia, frica, invidia, tristetea v-au impiedicat sa stabiliti contacte normale cu cei din jur, sa obtineti un post mai bun sau un salariu mai mare, sa treceti mai usor peste inerentele suparari si necazuri? si de cate ori oare fericirea, iubirea nu v-au fost depline? Iar bucuriile marunte, dar necesare, ale vietii nu au trecut de prea multe ori pe langa dvs. fara sa le puteti aprecia? Intr-o lume a informaticii si a informatiei, a muncii normate si a stresului, intr-un secol in care eficienta a devenit o inevitabila – si cu atat mai nemiloasa – lege nescrisa, emotiile si sentimentele, atat de omenesti, mult prea omenesti, dar nerentabile, au devenit, pentru multi, adevarate obstacole, daca nu chiar inamici, in calea succesului. Iar pentru ceilalti, cei care inca le mai apreciaza si inteleg, la ei si la ceilalti, un motiv de jena sau ascunderi.Pentru toti acestia, pentru noi toti, Cum sa ne exprimam emotiile si sentimentele – o carte cu intrebari, raspunsuri si sfaturi pentru umanul din noi, pentru reintoarcerea la viata traita pe deplin.



S-a întâmplat într-una din şedinţele de terapie cu Kirk, când eram în culmea disperării pentru că nu îl puteam să îl ajut, când am decis brusc că a mai rămas doar o singură metodă neexplorată pentru rezolvarea acestui caz. Într-un subit moment de inspiraţie, am realizat că, pentru a-l separa pe Kirk de nebunia lui, trebuia ca eu să intru în fantasma lui şi, din această poziţie, să îl dezleg de psihoza de care suferea. (…)

Ideea de a participa la psihoza unui pacient nu era ceva nou. Terapeuţii o fac de mult timp, iar practicieni străluciţi ca John Rosen, Milton Wexler şi alţii au formulat principiile acestei tehnici şi i-au descris modul de operare. Fascinantele lor relatări despre această metodă apăruseră deja în literatura de specialitate atunci când m-am hotărât să îl tratez pe Kirk şi le citisem lucrările cu mult interes. Dar eu nu folosisem această metodă niciodată şi nici nu studiasem cum funcţionează, aşa cum aveam să fac mai târziu. Aşa că, echipat numai cu câteva declaraţii generale care să mă pregătească pentru această întreprindere şi numai vag conştient de pericolele ei, dar mânat de necesitate, am făcut primii paşi către o implicare personală în ciudata, dar magnifica fantasmă care, până atunci, îi aparţinuse numai lui Kirk.

[după câteva luni…]

Stăteam la birou şi mă pregăteam pentru şedinţa cu Kirk, studiind nişte desene pe care le făcuse el. Eram nerăbdător să îl văd, pentru că, în ziua precedentă, îl trimisesem într-o „misiune” şi îi aşteptam de atunci raportul. După o perioadă, am apăsat pe buton pentru a-i face semn să intre.

Kirk a intrat şi s-a aşezat la locul lui, pe fotoliul de lângă biroul meu. Ne-am salutat ca de obicei; apoi, fără vreo introducere, mânat de cunoscuta tensiune, am început.

— Ai obţinut informaţia? l-am întrebat.

A dat din cap că da, şi a scos din buzunar un carneţel legat în piele pe care l-a deschis şi mi l-a pus pe birou. Am răsfoit paginile cu rapiditate, observând cu o satisfacţie promptă că fiecare conţinea un desen şi cîteva notiţe făcute de mână, cu creionul, de Kirk. L-am observat cum se uita la mine cu o expresie de îngrijorare pe faţă.

— S-a întâmplat ceva? l-am întrebat.

— Nu, a răspuns el. Nu s-a întâmplat nimic.

— Atunci de ce stai în picioare acolo? Nu vrei să lucrăm împreună la asta?

— Nu neapărat.

— Kirk, am spus, dând la o parte hârtiile mototolite de pe birou şi aprinzându-mi o ţigară, ce s-a întâmplat? Ce te frământă în dimineaţa asta? (…)

— Bine, a spus. O să vă spun – dar n-o să vă placă…  Apoi: V-am minţit.

— M-ai minţit? În legătură cu ce?

 

  

 

S-a aplecat peste birou şi a luat carneţelul.

— În legăură cu asta, a spus, şi cu asta, arătând spre hârtiile de pe birou, şi despre tot ce v-am dat în aceste ultime săptămâni. Totul este o minciună, totul. Le-am inventat… am născocit toat aceste… aceste – prostii!

Am încercat să nu-i arăt ceea ce simţeam, să ascund amalgamul de emoţii care mă cuprinseseră – dezamăgirea şi triumful, îngrijorarea şi eliberarea. Mi-am stins încet ţigara cu degetele care ştiam că tremură.

— Ai inventat totul? am întrebat.

— Da. Totul.

— Totul e fals? am întrebat din nou.

— Totul e fals!

— Chiar şi… călătoriile?

— Călătorii! s-a răstit. Care călătorii? Păi sunt săptămâni de când am renunţat la prostiile astea…

— Dar mi-ai tot spus…

S-a aşezat pe marginea fotoliului, cu întregul corp rigid şi faţa încordată de tensiune.

— Ştiu ce v-am spus, a zis cu sinceritate. Dar credeţi-mă, mă prefac de multă vreme. Nu am făcut nicio călătorie. Mi-am dat seama de toate astea – cu multe săptămâni în urmă….

— Cum adică – ţi-ai dat seama?

— Exact ce am spus. Am realizat că sunt nebun. Am realizat că delirez de mult timp; că nu au existat niciodată aceste ”călătorii”, că totul este pur şi simplu… pur şi simplu nebunie.

— Şi atunci de ce, am întrebat de ce te-ai prefăcut? De ce ai continuat să-mi spui…?

— Pentru că am simţit că aşa trebuie, a spus. Pentru că am simţit că asta vreţi de la mine!

Fragment din

Ora de 50 de minute.

Cinci psihoterapii ale unor pacienți aflați în pragul nebuniei

de Robert Lindner

%d blogeri au apreciat: