Liza Marklund a inventat o specie: scriitoarea suedeză de romane poliţiste. Şi a mers mai departe, inventînd scriitoarea suedeză care vinde 11 milioane de romane poliţiste în lumea întreagă. La bază, e jurnalistă, semnează încă în paginile tabloidului suedez „Expressen”. Şi-ar fi dorit să scrie un roman cronică de familie, despre Italia din Al Doilea Război Mondial.

A ajuns să scrie despre cazuri de crimă, atentate teroriste şi reporteri de investigaţii care o fac pe detectivii.
Ce crede Liza Marklund despre succesul autorilor scandinavi şi care sînt sursele de inspiraţie, aflaţi din interviul de mai jos.

„Un loc special în iad”

– Care sînt asemănările dintre reportera-detectiv Annika Bengtzon şi Liza Marklund?
– Toate personajele din romanele mele sînt părţi din mine. Annika, de exemplu, a „împrumutat” stilul meu de a lucra ca jurnalist (cînd sînt în perioadele mai proaste). Dar poveştile de viaţă, ambiţiile şi motivaţiile noastre sînt foarte diferite. Annika nu şi-ar părăsi niciodată jobul ei interesant de editorialist pentru a se închide în dormitor şi a scrie romane poliţiste, cum am făcut eu.

– Unde se sfîrşeşte viaţa reală şi unde începe ficţiunea în cărţile Lizei Markulnd?
– Romanele mele poliţiste sînt ficţiune totală. Mereu au fost aşa. Am scris şi două cărţi bazate pe fapte reale. Au fost vîndute tot ca romane de editura mea, Piratförlaget, şi sînt considerate tot ficţiune de mine, de editori, de industria suedeză de carte. De altfel, s-au aflat pe lista bestseller-urilor de ficţiune, nu de nonficţiune.

– Cărţile tale au o latură feministă. Care e condiţia femeii în Suedia de azi?
– Mai avem drum lung înainte. Am scris o carte întreagă despre asta, numită „În iad există un loc special pentru femeile care nu se ajută între ele”. E un citat din Madeleine Albright . Aş putea vorbi încontinuu despre asta, dar mă abţin…

– Ce autori ţi-au influenţat stilul? Ce cărţi deja scrise ţi-ai fi dorit să fie semnate de tine?
– În cea mai mare parte, mă inspir din realitate: ziare,TV, filme. Cel mai bun roman pe care l-am citit vreodată e „La Storia”, de Elsa Morante. Chiar mi-aş fi dorit mult s-o fi scris eu…

„Să vrei prea multă putere, ăsta e răul!”
– Cum crezi că se explică succesul romanului poliţist scandinav în lumea întreagă?
– Tocmai m-am întors din Kenya. Acolo nu au deloc literatură poliţistă. Am mai observat asta şi înainte, în America de Sud, de exemplu. Găseşti tot felul de romane pe listele de bestseller-uri de la ei, dar, pînă de curînd, nici un roman poliţist. Pentru ca oamenii să consume violenţa fictivă, trebuie să trăiască într-o democraţie stabilă, într-o societate sigură. Nu simţi nevoia de brutalităţi literare cînd ai brutalităţi reale, la doi paşi de casă. Poate din acest motiv suedezii sînt atît de bine reprezentaţi pe scena romanului poliţist de azi.
Greu de găsit o ţară mai paşnică şi mai sigură! N-am mai avut războaie din 1809, cînd ruşii ne-au luat Finlanda…

Citeste întreg interviul in Gazeta Sporturilor