Archive for decembrie 10, 2010



Rebecca, acum când vorbim, tu eşti la Londra, unde încă savurezi ecourile unei petreceri simandicoase organizate în onoarea ta. Un eveniment de campanie publicitară, la care sunt invitaţi editori, agenţi literari, factori de influenţă din industria cărţii. Toate aceste preparative au fost făcute pentru o autoare din Australia aflată la debut! Cum te simţi în Europa?

– Absolut fabulos! Este minunat să ajung din nou în Europa după vreo douăzeci de ani. Uitasem cât de vie este Europa. Am mai avut parte de asemenea evenimente cu editorii în Italia (la Roma şi la Milano) şi în Germania. Nici nu-mi vine să cred ce mi se întâmplă!

În câte ţări a apărut primul şi, deocamdată, singurul tău roman?

– 38! Îţi vine să crezi? Mie nu!

Gloria făcea parte din scenariul tău personal? Ai scris cartea visând cu ochii deschişi la un posibil succes?

– Nici pe departe! Aş fi fost fericită fie şi numai dacă reuşeam să public cartea în Australia, nu-mi imaginam deloc un bestseller internaţional.

Cum s-a întâmplat până la urmă?

– Am avut şansa să am un agent bun la Londra. A fost, dacă vrei, o reacţie în lanţ. Întâi, agentul literar mi-a găsit un editor în Australia, apoi unul în Marea Britanie, apoi în Germania s-a organizat o mică licitaţie pentru obţinerea drepturilor de publicare. Cred că esenţială în cariera volumului a fost emoţia pe care a stârnit-o la Târgul de Carte de la Frankfurt. Acolo, s-au stabilit numeroase contacte, de acolo au venit, deodată, multe contracte.

Lumea pare a fi în căutarea unor autoare de succes. Eşti, adesea, comparată cu nume ca Stephanie Meyer, autoarea unei saga precum „Amurg”, sau J.K. Rowling, care a devenit superstar cu „Harry Potter”…

– Comparaţia este onorantă, chiar flatantă, însă este una nedreaptă faţă de ilustrele mele contemporane şi înşelătoare în raport cu ceea ce scriu eu. Suntem total diferite, aş îndrăzni să spun! Eu nu scriu serii de romane (a doua carte, intitulată deocamdată „Cooper” şi aflată în lucru, nu are absolut nicio conexiune cu Beautiful Malice), nu abordez genul fantasy şi nici nu înregistrez succesul lor fenomenal. Iar ca gen, suntem destul de departe. Am fost încadrată la secţiunea numită „thriller psihologic pentru tineri adulţi”, punându-se, adesea, „tineri” între paranteze. Eu scriu pentru orice adolescent, băiat sau fată, care a împlinit deja 15 ani, fără a mă limita la teenager-i. Am şi destui cititori care au trecut de vârsta de 20 de ani!

Scene de sex, viol colectiv, crimă… Au contat toate astea în ecuaţia succesului?

– Bineînţeles. De ce aş fi ipocrită şi nu aş recunoaşte ceva de domeniul evidenţei?!? Dar cred că ai remarcat că romanul nu excelează la acest capitol, unul nu de mare întindere în economia narativă. N-am vrut să-i încarc pe cititorii mei cu toată tensiunea derivată din aceste teme. Aici, nu aş mai pune deloc între paranteze „tinereţea” adulţilor care mă citesc…

Ai scris după o schemă: atâta sex, atâta violenţă, atâta furie?

– Deloc. Nu scriu după un plan prestabilit. Când m-am apucat de scris, m-am aşezat şi am înşirat câteva cuvinte sub forma unei propoziţii simple – „Nu m-am dus la înmormântarea lui Alice”. În clipa aceea, nu ştiam continuarea. De fapt, habar n-aveam cine era Alice…

În ce context s-a întâmplat scrierea primei propoziţii din carte? Ştiu că te-ai apucat destul de târziu de scris!

– Corect, târziu! S-a întâmplat acum vreo şase ani, după ce născusem cel de-al patrulea copil. (Am patru băieţi: unul de 10 ani, doi de 9 ani – gemenii – şi pe cel mic, de 6 ani.) Voiam să îmi umplu cu ceva timpul care îmi rămânea după ce-l adormeam pe mezin. Probabil, în subconştient, încercam să ies din rutina domestică a maternităţii, fiindcă, având toţi aceşti copii, fusesem nevoită să rămân acasă, să-i şterg la fund, să le fac de mâncare, să-i cresc…

Copiii tăi nu sunt, încă, în targetul cărţii. Bănuiesc, însă, că aud tot timpul vorbindu-se despre ea. Ce reacţie au avut prima oară când au aflat despre ceea ce ţi se întâmplă în plan literar?

– „Mami, ai câştigat mulţi bani? Ne iei şi nouă o piscină?”

Cum le-ai explica romanul dacă te-ar întreba la un moment dat?

– Deocamdată, subiectul îi cam plictiseşte. Le-aş spune că este o poveste despre crimă, iubire şi trădare, dar o poveste care nu e încă potrivită pentru ei, fiindcă-s prea mici.

… Dar când vor fi mai mari?

– Le-aş spune că întotdeauna există pericolul unei prietenii seducătoare, dar disfuncţionale şi că nu e bine să inventăm la nesfârşit scuze pentru a nu ne smulge din mrejele ei.

… Acum, mai ai timp să stai cu copiii, ca pe vremuri?

– (râde) Cândva, eu stăteam acasă şi, printre picături, în timp ce îmi supravegheam copiii, desenam mobilier pentru bucătărie, iar soţul meu îl executa, apoi încerca să-l vândă. Acum, el stă acasă cu copiii, iar eu umblu prin lume, pe la târguri de carte, lansări, întâlniri cu editorii…

Ştiu că ai anunţat răspicat că nu va exista o continuare la Beautiful Malice. Dar, totuşi, având în vedere succesul internaţional de care se bucură cartea şi tema, nu te vei răzgândi?

– Nu prea cred. Pentru mine, Alice e moartă şi aşa rămâne!

Interviul face parte din PS-ul volumului „Adevarul despre fete”, Editura Pandora M, 2010, realizat de Dan Silviu Boerescu


Renunţați la comparaţii, nu vă mai zgâiți la capra vecinului, ne sfătuiește psihologul australian Thimoty J. Sharp, autorul recentei traduceri 100 de căi spre fericire. Un ghid pentru oamenii ocupaţi.

  

  

     

Calea 41: Nu te mai uita în curtea vecinului. Când vine vorba de fericire, comparaţiile sunt rareori de ajutor.

Fericirea este un fenomen subiectiv; este trăită în mod diferit de fiecare în parte şi înseamnă lucruri diferite pentru diverşi oameni. Aşa cum se spune, pentru unii mumă, pentru alţii ciumă — nevoile şi dorinţele noastre variază, deci ceea ce face îl face pe un om fericit ar putea să nu aibă acelaşi impact asupra altei persoane.

Deşi cei mai mulţi dintre noi realizează diferenţele dintre aşteptările noastre individuale, este uşor să cazi în capcana celui ce priveşte peste gard, uitându‑te la ceea ce au vecinii şi gândindu‑te că şi și tu ai neapărat nevoie de asta. Această abordare este pur şi simplu nefolositoare şi aproape sigur o cale directă spre nefericire.

Cercetările indică în mod cert faptul că cei fericiţi apreciază ceea ce au şi se concentrează mai puţin pe ceea ce nu au. Studiile de fericire pe termen lung au arătat că bogăţia, localizarea geografică, climatul şi rasa au prea puţină influenţă sau chiar deloc asupra nivelului de fericire al unei persoane. Acelaşi grup de cercetători pretind în mod clar că, mai degrabă decât să se judece pe ei înşişi în raport cu ceilalţi, oamenii fericiţi îşi clarifică pur şi simplu ceea ce este important pentru ei şi apoi se concentrează pe atingerea şi îndeplinirea priorităţilor lor.

Rezultă de aici că, pentru a atinge fericirea trebuie să înţelegi ce înseamnă ea pentru tine, şi să determini ce trebuie să faci pentru a avea parte de cât mai multă fericire în viaţa ta. Nu te compara cu ceilalţi — există o croială diferită pentru fiecare!

Fragment din volumul

100 de cai spre fericire. Un ghid pentru oamenii ocupaţi de

TIMOTHY J. SHARP, psiholog clinician și fondatorul The Happiness Institute.

   

%d blogeri au apreciat: