De trei ani, traderul francez de 33 de ani Jerome Kerviel se judecă cu Societe Generale. Banca îl acuză pe ”copilul-minune” al sistemului bancar că speculatiile sale hazardate i-au adus în 2007 o pagubă de aproape 5 miliarde de euro. Procesul încă nu s-a încheiat, dar până la deznodământ vă puteți lămuri din poveștile sale de ”insider” cum stau de fapt lucrurile în universul rău-famat al traderilor. Iată un fragment din recenta traducere Angrenajul – memoriile unui trader:

  

   

     

Am plecat liniştit în vacanţă, la Biarritz, când am primit un telefon din partea lui Alain Declerck:

„Am aflat ce-ai făcut, măi băiete. Un junior nu are cum juca solo. Vorbim când te-ntorci.”

Descoperise în computerul meu detaliile operaţiunii şi observase că vândusem cu trei zile mai înainte fără să-i comunic, lucru pe care mailul meu aşa-zis explicativ nu îl dezvăluia. Nu am închis un ochi toată noaptea, aşteptându-mă la tot ce putea fi mai rău. Luni, la întoarcere, am luat prânzul amândoi. Spunându-mi încă o dată că îmi dezaproba comportamentul, m-a anunţat că, totuşi, îmi va acoperi operaţiunea în legătură cu care, ca şi responsabilul lui cu câteva zile mai devreme, m-a felicitat rugându-mă să îi explic strategia. În fine, m-a informat că limita  mea de spiel urcase.

„Poţi merge până la ceva mai mult de două sau trei milioane de euro în titluri direcţionale.”,

m-a anunţat, fără a-şi confirma autorizaţia printr-un document scris. Nu-mi credeam urechilor! Ciudat mod de a limita câmpul de acţiune al cuiva sporindu-i marja de manevră! Prin urmare, am evitat alte operaţiuni aventuroase, având însă grijă să fiu pregătit pentru orice eventualitate. Înţelesesem că, de acum, în caz de lucru în stil mare, ierarhia mă va acoperi.

Acest episod mi-a deschis ochii. Mulţumită lui am început să pricep că lumea finanţelor nu funcţionează decât pe bază de ordine paradoxale. Traderii nu au dreptul să depăşească un anumit plafon, dar, în realitate, sunt împinşi să o facă. Au realizat câştiguri prin speculații? Li se reaminteşte că nu trebuie să ia genul acesta de iniţiative, fiind felicitaţi, totodată, pentru că le-au luat. Strategiile urmate se dovedesc periculoase? Li se cere să le explice şefilor direcţi pentru ca aceştia să le poată transforma în modele. Cel care pierde, însă, se pune într-o situaţie dificilă? Cu cât pierderile sunt mai substanţiale, cu atât mai bine ierarhia şi cei responsabili cu controlul se străduiesc să ascundă realitatea ori să se prefacă a nu fi la curent. O colegă de la front-office, care lucra în acelaşi departament ca şi mine, s-a auzit citată, la evaluarea anuală, de către un înalt funcţionar ca fiind „un bun soldat”, dar că „ar trebui să înveţe să nu mai asculte şi să mai lase potecile bătute”. Nici că s-ar fi putut exprima mai bine ideea şi în mai puţine cuvinte: fiţi ascultători, dar învăţaţi să nu mai ascultaţi.

    

  

     

În mediul la care mă refer, continuu în stare de alertă, de reacţie rapidă, în care individualismul şi asumarea riscului sunt la putere, ierarhizarea merge până la extrem. Ca la armată, fiecare acoperă actele inferiorilor, de teamă să nu fie tras la răspundere de superiori. De aici, fără discuţie, şi ordinele contradictorii, care depăşesc doar stadiul de accidente comportamentale, exprimând adevărata natură a unui sistem constituit din paradoxuri şi contradicţii interne. Consecinţele pot fi uşor de imaginat: cum să se înfrâneze cei de la care se aşteaptă să aducă băncii câştiguri, dacă sistemul nu doar că nu îi obligă să o facă, dar îi mai şi încurajează în şoaptă şi îi protejează în caz de eşec?

Am observat asta în toţi cei trei ani ai mei de trading. Îmi aduc aminte că Éric Cordelle a venit să mă vadă într-o zi a lui 2007, întrebându-mă:

„Cum faci de câştigi mangoţii?”

În faţa refuzului meu de a-i explica, i-a strecurat apoi unui alt coleg că ar trebui, după cum s-a mai făcut, „să se industrializeze strategia de trading a lui Jérôme…” Nu e vorbă, erau lipiţi de mine în ziua în care am efectuat cinci spiel-uri care au dus la totalul de un milion şi jumătate de euro, totul în doar o oră pe ceas.

Semnul cel mai grăitor al multiplelor contradicţii la care mă refer îl găsesc în utilizarea de către factorii responsabili a rezultatelor obţinute, uneori, cu preţul ieşirii în afara normelor: aceştia primesc un soi de marcă, de accept oficial pentru ca sumele respective să devină baremele viitoarei perioade. În 2005, eu şi Alain Declerck trebuia să realizăm trei milioane de euro câştig. Am realizat cinci. Acest rezultat a devenit obiectivul anului 2006. L-am depăşit singur, câştigând zece milioane. Care au devenit obiectivul pentru 2007, când am realizat cincizeci şi cinci, sumă care ar fi definit orizontul lui 2008, dacă lucrurile nu ar fi luat o altă întorsătură.