Mă aştept ca mult timp după moartea Opheliei, ori de câte ori mă voi gândi la ea, prima amintire care îmi va veni în minte să fie felul delicat în care ea atinge pianul. Aşezată la claviatura vechiului nostru Broadwood masiv din salon, Feely devine o persoană diferită.

Anii de exerciţiu – orice ar fi – i‑au dăruit mâna stângă a unui Joe Louis şi mâna dreaptă a unui Beau Brummel (sau cel puţin aşa spune Daffy).

Pe când săream şi peste ultimul pârleaz, iar Buckshaw îşi făcea apariţia peste câmp, priveliştea aproape că mi‑a tăiat răsuflarea. Din acest unghi şi în acest moment al zilei, iubeam Buckshaw cel mai mult. Pe când mă apropiam dinspre est, vechea piatră rotundă ca un pepene strălucea precum şofranul în soarele după‑amiezei târzii, bine aşezat în peisaj ca o cloşcă mulţumită ce stă pe ouă, cu steagul Marii Britanii fluturând cu satisfacţie undeva la înălţime.

 

  

Casa părea să nu fie conştientă de sosirea mea, de parcă eram un intrus ce mă apropiam pe furiş. Chiar şi de la un sfert de kilometru depărtare puteam auzi notele Toccatei, de Pietro Domenico Paradisi – aceea din Sonata lui în la major – ce veneau împleticindu‑se în întâmpinarea mea.

Toccata era bucata mea preferată; după mintea mea, era cea mai mare realizare muzicală din întreaga istorie a lumii, însă ştiam că, dacă Ophelia afla acest lucru, nu ar mai fi interpretat niciodată piesa aceasta.

Ori de câte ori aud această muzică, mă gândesc cum cobor în zbor partea abruptă dinspre est a dealului Goodger; fugind atât de repede, că picioarele de‑abia pot să ţină pasul în timp ce mă năpustesc dintr‑o parte într‑alta, ţipând în vânt, ca un pescăruş răpitor.

Când m‑am aflat aproape de casă, m‑am oprit pe câmp şi am ascultat şuvoiul perfect al notelor, nu prea presto — exact aşa cum îmi plăcea mie. M‑am gândit la momentul când am auzit‑o pe Eileen Joyce interpretând Toccata la BBC. Tata pornise radioul, fără să fie prea atent la ce anume se difuza, în timp ce frunzărea colecţia lui de timbre. Notele îşi croiseră drum pe coridoarele şi galeriile de la Buckshaw, urcând pe scara în spirală, şi pătrunseseră în dormitorul meu. Când îmi dădusem seama ce se interpreta, coborâsem în goană scările şi năvălisem în biroul tatei, însă muzica încetase.

Stătusem acolo privind unul la altul, neştiind ce să ne spunem, până când, în cele din urmă, fără un cuvânt, m‑am retras din cameră şi m‑am dus încet sus.

Asta e singura problemă cu Toccata: e prea scurtă.

  

   

  

Am trecut pe lângă gard şi am intrat pe terasă. Tata stătea la biroul său de lângă fereastră, atent la ce făcea.

Rosicrucienii pretind, în broșurile lor, că poţi face o persoană total necunoscută să se întoarcă într‑o sală de cinema aglomerată dacă îţi fixezi privirea intens în ceafa sa şi dacă priveşti până nu mai poţi. El ridică privirea, însă nu mă văzu. Avea mintea în altă parte. Nu a mişcat nici măcar un muşchi.

Şi apoi, ca şi cum capul i‑ar fi fost de plumb, privi în jos şi îşi continuă studiul, iar, în salon, Feely schimbă, interpretând ceva de Schumann.

Fragment din romanul polițist

Plăcinta e dulce la sfârşit

de Alan Bradley