”Psihoterapia existenţială e stranie, dar ciudat de familiară”, spune Irvin Yalom. Fără să aibă pretenția de a înființa a nu știu câtea orientare terapeutică originală, traversând istoria filosofiei și psihoterapiei de la Nietzsche și Heidegger la Freud și Fromm, povestind cu talent cazuri de terapie și impresionând cu volumul de studii și experimente consultate, Yalom propune un bonus, un supliment, pentru toate orientările psihoterapeutice, pentru care ”sensul vieții”, ”libertatea”, ”responsablitatea” și ”alegerea” și, mai ales, ”moartea” sunt teme prea speculative sau prea abstracte pentru a fi puse pe tapet în cabinetul terapeutului. Iată un fragment din tratatul său de Psihoterapie existențială care susține tocmai importanța luării în serios a acestor probleme general umane.

 

O bună parte din observațiile mele privitoare la grijile fundamentale vor părea clinicianului stranii dar, de o manieră ciudată, familiare. Materialul va apărea straniu pentru că abordarea existenţială intersectează, de o manieră nouă, categorii şi familii de observaţii clinice comune. Mai mult, mare parte din vocabular este diferită. Chiar dacă voi evita jargonul filosofului profesionist şi voi folosii unii termeni din limbajul comun pentru a descrie conceptele existenţiale, clinicianul îmi va găsi limbajul străin din punctul de vedere al psihologiei. Care e lexiconul psihoterapeutic în care se găsesc termeni precum

  • „alegere”,
  • „responsabilitate”,
  • „libertate”,
  • „izolare existenţială”,
  • „moralitate”,
  • „scop în viaţă”,
  • „voință”?

Computerele bibliotecii medicale au chicotit atunci când le-am cerut să caute literatură de specialitate pe aceste subiecte.

Şi totuşi, clinicianul va găsi în ele multe aspecte familiare. Cred că un clinician cu experienţă operează adesea de o manieră implicită într-un cadru existenţial: „în fibra sa” el evaluează grijile pacientului şi le răspunde pe măsură. O sarcină importantă a cărţii va fi de a reorienta terapeutul astfel încât să bage în seamă aceste preocupări vitale şi tranzacţiile care au loc în marginea terapiei formale, pentru a le aşeza acolo unde le e locul – în centrul arenei terapeutice. (…)

Ideea că grijile existenţiale ultime nu îşi fac niciodată apariţia în cadrul terapiei decurge din omisiunea selectivă a terapeutului: un auditor aflat pe frecvenţa potrivită va găsi material explicit şi abundent. Terapeutul poate alege să nu se ocupe totuşi de grijile existenţiale ultime pur şi simplu din cauză că sunt experienţe universale, şi ca atare din explorarea lor nu poate rezulta ceva constructiv. Într-adevăr, cum am remarcat adesea în activitatea clinică, atunci când preocupările existenţiale sunt explorate în premieră, terapeutul şi pacientul sunt energizaţi puternic pentru o scurtă perioadă de timp; însă discuţia devine repede dezlânată, iar pacientul şi terapeutul par a susţine tacit, „Ei bine, asta e viaţa! Hai să trecem la simptomele nevrotice, la ceva ce poate fi rezolvat!”

Alţi terapeuţi se feresc să abordeze grijile existenţiale nu numai deoarece acestea sunt universale, ci şi pentru că sunt mult prea înfricoşătoare pentru a fi înfruntate. La urma urmei, pacienţii cu nevroză (şi terapeuţii, de asemenea) au destule motive să se îngrijoreze, fără să mai ţină seama şi de alte lucruri „vesele” precum moartea sau lipsa sensului. Aceşti terapeuţi sunt de părere că e mai bine să ignorăm problemele existenţiale, deoarece există doar două moduri în care putem gestiona brutalitatea datului existenţial al vieţii – adevărul angoasant şi negarea -, şi niciuna nu e uşor de digerat. Cervantes a exprimat această problemă atunci când nemuritorul său Don a spus „Ce ai alege: nebunia înţeleaptă sau normalitatea nebună?”

Poziţia terapeutică existenţială, după cum voi încerca să arăt în capitolele ce vor urma, respinge această dilemă. Înţelepciunea nu conduce la nebunie şi nici negarea la sănătate mentală: confruntarea cu datul existenţei e dureroasă, dar până la urmă vindecătoare. Un travaliu terapeutic de calitate este întotdeauna însoţit de sondarea realităţii şi căutarea autoclarificării personale; terapeutul care decide că anumite aspecte ale realităţii şi adevărului trebuie evitate se găseşte pe un teren minat. Comentariul lui Thomas Hardy după care „dacă e să fie o cale către mai bine, ea ne va cere să privim în faţă ce e mai rău” e un bun cadru pentru abordarea terapeutică pe care o voi descrie.

Fragment din tratatul

Psihotrapia existențială

de Irvin Yalom