Se zice că sub pământul Tibetului se află o uriaşă femeie‑căpcăun, ţinută ostatică de un plan de urbanizare iscusit. Ca şi cu Gulliver şi liliputanii care‑l capturaseră, peste membrele gigantei fuseseră construite temple ce‑o ţintuiau de glie şi‑o împiedicau să provoace dezastru pe pământul sfânt.

  

      

   

Deasupra inimii bestiei fusese construit Jokhang — cel mai măreţ dintre toate templele budiste.

După ce‑şi lăsaseră la hotel bagajele şi făcuseră câte un duş, Luca şi Bill se uitau acum printr‑o crăpătură a uşilor uriaşe, aurite. În lumina lăptoasă a serii, incantaţiile rezonau domol prin cotloanele templului.

Amândoi priveau fascinaţi cum mulţimea de bărbaţi, femei şi copii se luau de mâinile înălţate deasupra capetelor şi, cu pleoapele bine strânse şi mâinile încleştate, se lungeau la podea, întinzând braţele către Budha cel lăuntric. Se ridicau apoi şi repetau procesul, fără ordine ori simetrie iar şi iar, preţ de ore întregi. Ca să nu li se jupoaie pielea palmelor, de acestea erau legate bucăţele de carton. Ca de la un milion de greieri ce‑şi freacă picioarele din spate, fâşâitul acestora se propaga şi răsuna reflectat de pereţii de piatră.

— Nemaipomenit, murmură Bill. Să ai atâta credinţă.

— Nu‑i aşa? îl aprobă Luca, ai cărui ochi urmăreau fluxul constant al mişcării.

Ridică privirea spre locul în care mii de şiruri intersectate de steaguri de rugăciune fluturau în înalt, bătute de briză. Erau legate de la o clădire la alta, peste lampadare şi acoperişuri, în orice loc unde puteau să aibă parte de un pic de vânt. Fiecare petec de pânză colorată era împodobit cu sutra budiste şi desene cu cai ai vântului. Când ţesătura flutura în vânt, se spunea, caii duceau rugăciunile către ceruri.

Luca numără cinci culori, apoi verifică. Ştia de cele patru secte ale budismului tibetan, fiecare cu culoarea ei, dar nu auzise vreodată ca albastrul să reprezinte vreun ordin. Poate că era o sectă ce existase înainte iar acum căzuse în desuetudine. Sau era o întreagă ramură a budismului de care nu auzise niciodată. Clătină din cap. Întotdeauna i se păruse uimitoare arie de cuprindere enormă a religiei tibetane.

Păşind afară prin imensele uşi ale templului, bărbaţii trecură prin spatele acestuia, urmând alte sute de oameni pe bine‑ştiuta cale a pelerinajului către Barkor. Erau clădiri înalte de ambele părţi, înălţându‑şi pe străzile înguste zidurile făcute din blocuri compacte de granit, înălbite după tradiţia tibetană. Fiecare centimetru de stradă era mărginit de tarabe, pline de mai să dea pe dinafară. Totul era de vânzare, de la jachete militare la roţi de rugăciune din oase de yak, vechi pergamente tibetane sau tacâmuri de plastic.

Vânzătorii stăteau pe taburete minuscule, sorbind ceai cu unt de yak şi strigând din când în când după vreun credincios în trecere. Erau sute de pelerini, mişcându‑se calm şi unduitor împrejurul templului. Cu toţii purtau în mâini roţi de rugăciune de dimensiuni variate. Jumătatea de sus a roţii era ataşată de nişte mărgele grele, care erau învârtite mereu, scoţând la iveală o serie de cuvinte sfinte scrise în interior. Unele erau mari de un metru, necesitând un suport ce atârna de cingătoarea posesorului, ca şi mişcări largi şi circulare pentru a porni aparatul.

  

   

     

Bill şi Luca tocmai treceau de primul rând de tarabe când de ei se apropiară trei copilaşi, murdari şi cu petice de carton legate de palme. Chicotind şi vorbind repede cu ceilalţi, unul veni lângă Luca şi i se agăţă de braţ. El se aplecă, zâmbind.

— Salutare, copii.

Unul îi şopti ceva altuia, iar acesta din urmă ezită o clipă, apoi întinse mâna şi atinse uşor părul blond de pe antebraţul lui Luca. Părea uimit să descopere că era cu adevărat prins acolo.

— Sigur… tibetanii n‑au păr pe corp, spuse Luca ridicând ochii spre Bill, înainte de a se întoarce spre copii. Dacă aveţi impresia că asta e nasol, puştilor, ia priviţi colea.

Şi, aplecându‑se în faţă, îşi trase în jos tricoul, lăsând să se vadă un petec păros în mijlocul pieptului. Copiii chiţăiră oripilaţi şi amuzaţi, apoi se retraseră îmbrăţişându‑se unii pe alţii. Băiatul care făcuse primul descoperirea păşi în faţă şi arătă spre Luca.

Po, spuse simplu, apoi dădu fuga spre uşile templului, urmat îndeaproape de prietenii săi, cu toţii hohotind ascuţit.

Bill şi Luca se priviră, nepricepând.

— Ai vreo idee?

— Habar n‑am, spuse Bill şi porniră pe lângă tarabe. De după fiecare dugheană porniră strigăte de „ieftineală! ieftineală!”, în vreme ce jocuri de domino din oase de yak, coliere de jad şi cuţite de ceremonie le erau împinse în faţă cu rânjete de încurajare.

— Deci ce ne facem cu vizele? întrebă Bill pe când se apropiau de una dintre tejghele. Parcă ziceai că ai totul rezolvat?

— Aveam rezolvat cu graniţa, îl corectă Luca, dar acum o să trebuiască să ne gândim cum să facem să putem înainta mai mult spre est.

Fragment din romanul

Templul din nori

de Patrick Woodhead