Cum nu există senzaţie mai mulţumitoare decât să fii cinstit cu privire la cineva pe care îl deteşti, mi-ar plăcea să pot spune multe lucruri drăguţe despre Raymond Gentry. Ei bine, nu pot.

Din clipa în care a intrat în casă i-a călcat pe nervi pe toţi. Şi Roger şi Mary erau în mod vădit iritaţi de prezenţca lui aici, niciunul socotindu-se obligat să găzduiască încă un musafir, de ultim moment — şi total străin pe deasupra. Dar, mă rog, sunt părinţi aşa că ştiu mai bine decât oricare dintre noi cât de nepăsători pot fi tinerii faţă de ceea ce, pentru generaţia noastră, sunt cele mai elementare formalităţi şi politeţuri.

Chiar şi aşa, Raymond era aparte. Ţin minte că atunci când colonelul l-a rugat să-şi parcheze maşina, o Hispano-Suiza, în garaj alături de maşinile familiilor Rolfe şi Wattis, el, în ciuda aşteptărilor, a căscat — adică, în ciuda aşteptărilor, i-a căscat efectiv în faţă lui Roger! — şi a spus cu acea neruşinare sfruntată a lui, de care am ajuns să ne fie groază: „Îmi pare rău, moşule, dar e aşa o corvoadă să bagi în garaj o maşină noaptea! Dimineaţă — dacă pot fi deranjat”. Dacă pot fi deranjat! (…)

În orice caz, ceva la el, totul la el ne enerva pe toţi, şi mă durea inima atât pentru Selina cât şi pentru bietul Don, căci până şi un prost putea să-şi dea seama că, văzându-l pentru prima dată în viaţa ei în mijlocul celor dragi şi apropiaţi, descoperea ce soi rău era el în realitate. E ca atunci când probezi un articol de îmbrăcăminte în magazine, ştii, unde arată minunat, şi pe urmă îl probezi iar la lumina naturală. Noi, familia şi prietenii ei, eram lumina naturală, iar Selinei, asta ne era extrem de clar tuturor, nu-i mai plăcea ce vedea.

Nici chiar eu, inspectore-şef, şi eu sunt vestită pentru caracterizările vii şi pline de culoare — nici chiar eu n-aş şti să transmit scârboşenia acestui om! E prea puţin să spun că vorbea tărăgănat. Tot corpul i se tărăgăna, dacă înţelegi ce vreau să spun. Când mergea, picioarele i se tărăgănau. Când gesticula, mâinile i se tărăgănau. Când şedea, corpul lui fără oase părea să se lăbărţeze şi să lase bale pe toată mobila. (…)

Pe scurt, Raymond era dubios — pur şi simplu dubios incurabil. Purta haine nepotrivite. O cravată de mătase de culoarea somonului peste puloverul în dungi în nuanţe greţos de pastelate, unul care recunosc că putea fi numai bun pentru plajă la Juan-les-Pins dar era absolut deplasat într-o casă englezească de ţară în decembrie. Şi o pereche de pantaloni largi, marca Oxford, îndesaţi în cizme de culoare verde-Nil. Ce bine ar fi dacă am putea fi toţi atât de neglijenţi cu ţinuta noastră! Totuşi, cei mai mulţi dintre noi, nu au timpul sau răbdarea necesare.

Era bronzat, spunea el, dar toată lumea îşi dădea seama că în vine îi curgea sânge de negru. Ne spunea tot timpul tuturor, fără discriminare „Dragă!”, şi nici chiar Cora nu face asta. Închipuie-ţi, l-am prins întâmplător alungând o muscă ce se aşezase pe buza paharului său cu cocteil şi chiar l-am auzit spunând „Pleacă, dhragă!” O muscă! Pe de altă parte, la el totul trebuia să fie un superlativ. Când trăncănea neîncetat că aia e cea mai frumoasă şi ailaltă e cea mai grozavă, te simţeai scuipat cu semne de exclamaţie. Şi era genul care cunoaşte pe toată lumea, aruncând nu doar nume, ci şi porecle. Conversaţia lui era numai Binkie şi Larry şi Gertie şi Viv — jumătate din timp era ca şi cum ascultai limbajul copiilor mici. (…)

Oh, şi avea cuvântul ăsta — penetrant. Poeziile lui Tagore erau penetrante. Filosofia lui Spengler era penetrantă. Şi pământul cu hortulani de la Turnul Eiffel era penetrant. Şi, apropo, când spun Turnul Eiffel mă refer la restaurantul din Londra, nu la monumentul de la Paris, o gafă pe care a făcut-o Mary şi pentru care a plătit scump. Ea a mai confundat şi The Rite of Spring cu The Rustle of Spring, o greşeală pe care putea să o facă oricine, dar ea a suferit pentru asta! Oh, era dubios, dubios, dubios! Ştii, nu era de-al nostru. Nu ştiu cum să mă exprim altfel.

Fragment din romanul

Înscenarea lui Roger Murgatroyd