Fundul coşului de gunoi era acoperit cu bucăţi şi coji de foietaj: fără conţinut, doar bucăţi azvârlite înăuntru, ca şi cum cel care mâncase se săturase şi aruncase resturile. Păreau să fie resturile unei plăcinte. Pe când întindeam mâna pentru a lua o bucată, Mary scoase un sunet gutural şi îşi întoarse capul într o parte.

Ia uită te la chestia asta, am zis. E o bucată de coajă, vezi? E cafeniu aurie aici, de la cuptor, cu mici încreţituri, cum sunt modelele de pe o parte. Bucăţile celelalte sunt de la foaia de pe fund: sunt mai albe şi mai subţiri. Nu e prea pufos foietajul ăsta, nu i aşa?

Cu toate astea, am adăugat, sunt hămesită. Când n-ai mâncat toată ziua, orice arată bine.

Am ridicat plăcinta şi am deschis gura, prefăcându mă că aveam de gând să o înfulec.

Flavia!

M am oprit cu încărcătura sfărâmicioasă la jumătatea distanţei dintre mâna mea şi gura deschisă.

Ei?

Of, la naiba! zise Mary. Dă o încoace. O arunc eu.

Ceva îmi spuse că era o Idee Proastă. Altceva îmi spuse că bucăţica de plăcintă fără umplutură era proba care trebuia lăsată neatinsă pentru a fi descoperită de inspectorul Hewitt şi cei doi sergenţi. De fapt, chiar m am gândit la lucrul ăsta pentru câteva clipe.

Ai nişte hârtie? am întrebat.

Mary scutură din cap. Am deschis şifonierul stând în vârful degetelor, am pipăit cu mâna raftul de sus. Aşa cum bănuiam, o foaie de ziar fusese instalată acolo drept înlocuitor al furnirului raftului respectiv. Dumnezeu să te binecuvânteze, Tully Stoker!

Având grijă să nu le rup, am deşertat încetişor resturile mai mari ale plăcintei în ziarul Daily Mail şi l am împăturit formând un pacheţel îngrijit. Mary stătu şi mă privi cu nervozitate, fără să spună un cuvânt.

Pentru testul de laborator, am zis, pe un ton misterios.

Ca să spun adevărul, nu aveam încă nicio idee ce anume aveam de gând să fac cu chestia aia revoltătoare. O să mă gândesc la ceva mai târziu, însă, în acel moment, voiam să-i arăt lui Mary cine era şeful.

Pe când puneam coşul de gunoi înapoi pe podea, am tresărit la o bruscă şi uşoară mişcare din adâncurile acestuia, şi nu mă deranjează să admit că mi s-a cam întors stomacul pe dos. Ce era acolo în interior? Viermi? Un şobolan? Imposibil: nu aveam cum să nu fi văzut un lucru atât de mare.

M am zgâit cu precauţie în container şi eram destul de sigură că ceva se mişca pe fundul coşului. O pană! Şi se mişca delicat, aproape imperceptibil, înainte şi înapoi, în ritmul curenţilor de aer din cameră; vibrând ca o frunză moartă pe ramura unui copac — în acelaşi fel în care părul cel roşu al necunoscutului mort se mişcase în briza dimineţii.

Oare nu murise chiar în dimineaţa asta? Părea că trecuse o eternitate de la evenimentul neplăcut din grădină. Eveniment neplăcut? Flavia, mincinoaso!

Mary privi înspăimântată în timp ce eu băgam mâna în coş şi scoteam pana şi bucăţica de foietaj înfiptă în vârful ei ascuţit.

Vezi asta? am zis, ridicând o către ea.

Ea se trase înapoi la fel cum probabil face Dracula atunci când îl ameninţi cu o cruce.

Dacă pana ar fi căzut pe foietaj în coşul de gunoi, nu ar fi lipită de acesta.

Patru plus douăzeci de mierle, coapte într-o plăcintă, am recitat. Vezi?

Crezi? întrebă Mary, cu ochii cât cepele.

Exact, Sherlock, am zis. Umplutura acestei plăcinte a fost o pasăre, şi cred că pot ghici şi ce specie anume.

I-am întins din nou pana.

Ce fel de mâncare gustos pentru a fi aşezat înaintea regelui, am zis şi, de data asta, ea îmi zâmbi.

O să fac la fel şi cu inspectorul Hewitt. Da! O să rezolv acest caz şi o să i l prezint legat cu funde viu colorate.

Nu e nevoie să mai vii aici afară, îmi spusese în grădină frumuşelul ăla. Ce neobrăzarea dracului!

Ei bine, o să-i arăt eu una sau două figuri să mă ţină minte!

Ceva îmi spunea că Norvegia era cheia. Ned nu fusese în Norvegia şi, în afară de asta, jurase că nu lăsase sitarul în pragul uşii iar eu îl credeam, deci el nu intra în discuţie — cel puţin, pentru moment.

Necunoscutul venise din Norvegia, iar eu auzisem asta direct de la botul calului, ca să mă exprim aşa! Ergo (asta înseamnă „aşadar”), necunoscutul ar fi putut aduce sitarul cu el.

Într-o plăcintă.

Da! Chestia asta avea sens. Ce altă cale mai bună exista de a trece de un vameş iscoditor?

Fragment din romanul „Placinta e dulce la sfirsit”, de Alan Bradley, Editura Trei, Fiction Connection.