Archive for octombrie 15, 2010



Alan Bradley a publicat acest prim roman, „Placinta e dulce la sfirsit”, la vârsta de 70 de ani. Cartea s-a bucurat de un succes teribil din partea cititorilor, a fost tradusă în lumea întreagă (36 de limbi) şi a fost recompensată în 2007 cu Premiul Dagger, care se acordă romanelor poliţiste.
Au urmat numeroase alte distincţii: Arthur Ellis Award (2010), Spotted Owl Award (2010), Agatha Award (2009), Dilys Award (2009). Timp de 16 săptămâni a făcut parte din New York Times Bestseller Lists, iar în prima jumătate a anului 2009 s-a clasat constant pe locul întâi al celor mai bune vânzări de ficţiune pe site-ul amazon.com.
Plăcinta e dulce la sfârşit face parte dintr-o serie de cinci romane, serie a cărei protagonistă este Flavia de Luce.
Alan Bradley trăieşte în Canada, a publicat numeroase poveşti pentru copii, precum şi o carte de memorii (The Shoebox Bible, în 2004) şi a lucrat ca jurnalist în presa canadiană.

«Puneţi laolaltă în mintea unei fetiţe de 11 ani abilităţile deductive ale lui Sherlock Holmes, talentul pentru chimie al lui Marie Curie şi zelul lui Dr. Jekyll – această fetiţă se numeşte Flavia de Luce şi este eroina unei cărţi pline de mister, farmec şi experimente. Dialogurile spumoase, umorul de bună calitate şi personajele pitoreşti continuă să te înso- ţească multă vreme după ce ai pus cartea la loc, în raft.» Discovery Channel



Fundul coşului de gunoi era acoperit cu bucăţi şi coji de foietaj: fără conţinut, doar bucăţi azvârlite înăuntru, ca şi cum cel care mâncase se săturase şi aruncase resturile. Păreau să fie resturile unei plăcinte. Pe când întindeam mâna pentru a lua o bucată, Mary scoase un sunet gutural şi îşi întoarse capul într o parte.

Ia uită te la chestia asta, am zis. E o bucată de coajă, vezi? E cafeniu aurie aici, de la cuptor, cu mici încreţituri, cum sunt modelele de pe o parte. Bucăţile celelalte sunt de la foaia de pe fund: sunt mai albe şi mai subţiri. Nu e prea pufos foietajul ăsta, nu i aşa?

Cu toate astea, am adăugat, sunt hămesită. Când n-ai mâncat toată ziua, orice arată bine.

Am ridicat plăcinta şi am deschis gura, prefăcându mă că aveam de gând să o înfulec.

Flavia!

M am oprit cu încărcătura sfărâmicioasă la jumătatea distanţei dintre mâna mea şi gura deschisă.

Ei?

Of, la naiba! zise Mary. Dă o încoace. O arunc eu.

Ceva îmi spuse că era o Idee Proastă. Altceva îmi spuse că bucăţica de plăcintă fără umplutură era proba care trebuia lăsată neatinsă pentru a fi descoperită de inspectorul Hewitt şi cei doi sergenţi. De fapt, chiar m am gândit la lucrul ăsta pentru câteva clipe.

Ai nişte hârtie? am întrebat.

Mary scutură din cap. Am deschis şifonierul stând în vârful degetelor, am pipăit cu mâna raftul de sus. Aşa cum bănuiam, o foaie de ziar fusese instalată acolo drept înlocuitor al furnirului raftului respectiv. Dumnezeu să te binecuvânteze, Tully Stoker!

Având grijă să nu le rup, am deşertat încetişor resturile mai mari ale plăcintei în ziarul Daily Mail şi l am împăturit formând un pacheţel îngrijit. Mary stătu şi mă privi cu nervozitate, fără să spună un cuvânt.

Pentru testul de laborator, am zis, pe un ton misterios.

Ca să spun adevărul, nu aveam încă nicio idee ce anume aveam de gând să fac cu chestia aia revoltătoare. O să mă gândesc la ceva mai târziu, însă, în acel moment, voiam să-i arăt lui Mary cine era şeful.

Pe când puneam coşul de gunoi înapoi pe podea, am tresărit la o bruscă şi uşoară mişcare din adâncurile acestuia, şi nu mă deranjează să admit că mi s-a cam întors stomacul pe dos. Ce era acolo în interior? Viermi? Un şobolan? Imposibil: nu aveam cum să nu fi văzut un lucru atât de mare.

M am zgâit cu precauţie în container şi eram destul de sigură că ceva se mişca pe fundul coşului. O pană! Şi se mişca delicat, aproape imperceptibil, înainte şi înapoi, în ritmul curenţilor de aer din cameră; vibrând ca o frunză moartă pe ramura unui copac — în acelaşi fel în care părul cel roşu al necunoscutului mort se mişcase în briza dimineţii.

Oare nu murise chiar în dimineaţa asta? Părea că trecuse o eternitate de la evenimentul neplăcut din grădină. Eveniment neplăcut? Flavia, mincinoaso!

Mary privi înspăimântată în timp ce eu băgam mâna în coş şi scoteam pana şi bucăţica de foietaj înfiptă în vârful ei ascuţit.

Vezi asta? am zis, ridicând o către ea.

Ea se trase înapoi la fel cum probabil face Dracula atunci când îl ameninţi cu o cruce.

Dacă pana ar fi căzut pe foietaj în coşul de gunoi, nu ar fi lipită de acesta.

Patru plus douăzeci de mierle, coapte într-o plăcintă, am recitat. Vezi?

Crezi? întrebă Mary, cu ochii cât cepele.

Exact, Sherlock, am zis. Umplutura acestei plăcinte a fost o pasăre, şi cred că pot ghici şi ce specie anume.

I-am întins din nou pana.

Ce fel de mâncare gustos pentru a fi aşezat înaintea regelui, am zis şi, de data asta, ea îmi zâmbi.

O să fac la fel şi cu inspectorul Hewitt. Da! O să rezolv acest caz şi o să i l prezint legat cu funde viu colorate.

Nu e nevoie să mai vii aici afară, îmi spusese în grădină frumuşelul ăla. Ce neobrăzarea dracului!

Ei bine, o să-i arăt eu una sau două figuri să mă ţină minte!

Ceva îmi spunea că Norvegia era cheia. Ned nu fusese în Norvegia şi, în afară de asta, jurase că nu lăsase sitarul în pragul uşii iar eu îl credeam, deci el nu intra în discuţie — cel puţin, pentru moment.

Necunoscutul venise din Norvegia, iar eu auzisem asta direct de la botul calului, ca să mă exprim aşa! Ergo (asta înseamnă „aşadar”), necunoscutul ar fi putut aduce sitarul cu el.

Într-o plăcintă.

Da! Chestia asta avea sens. Ce altă cale mai bună exista de a trece de un vameş iscoditor?

Fragment din romanul „Placinta e dulce la sfirsit”, de Alan Bradley, Editura Trei, Fiction Connection.


La începutul anilor 1970, am început să mă îndoiesc de validitatea diagnosticelor convenţionale şi apoi a tratamentului aferent aplicate simptomelor dureroase ale gâtului, umărului şi spatelui.

O privire mai atentă îmi sugerase că muşchii spatelui, de la ceafă la fese, constituiau ţesutul principal implicat. Acest fapt confirma munca tuturor celor care de-a lungul anilor descriau ceea ce se numeşte fibromialgie, fibrozită sau durere miofascială. Studiul meu asupra literaturii de specialitate şi experienţa crescândă cu pacienţii sugera faptul că aceste maladii făceau parte dintr-o afecţiune dureroasă pe care eu am numit-o sindromul tensiunii musculare (STM). STM este o alterare a stării normale a musculaturii, dureroasă, dar inofensivă.

Dar ce se întâmplă cu semnalele şi simptomele neurologice din picioare şi braţe? Un timp am crezut că acestea trebuie să fie cauzate de compresia structurală din coloană sau de acea „inflamaţie” misterioasă atât de des citată de alţi practicieni. Totuşi, pentru că numărul inconsecvenţelor creştea, am fost forţat să accept concluzia că procesul ce cauza durerea musculară era responsabil şi pentru simptomele de la nivelul nervilor. Dar care era acest proces?

Atunci când medicii analizează istoricul medical al pacienţilor, ei adresează întrebări de rutină despre afecţiunile şi simptomele trecute sau curente. Am aflat că 88 la sută dintre pacienţii mei aveau un istoric legat de boli gastrointestinale cum ar fi arsurile, simptomele preulceroase, hernia hiatală, colita, colonul spastic, sindromul intestinului iritabil şi alte reacţii induse de tensiune, cum ar fi durerea de cap provocată de tensiune, migrena, eczemele şi urinarea frecventă.

Deşi nu toţi practicienii sunt de acord că aceste afecţiuni se află în legătură cu fenomene psihologice sau emoţionale, experienţa mea clinică de medic de familie şi propriul meu istoric medical m-au făcut să mă simt destul de confortabil cu această concluzie.

De exemplu, timp de mai mulţi ani avusesem migrene regulate, completate de acele „fulgere” de lumină care preced puseurile de durere de cap. Cineva mi-a sugerat că furia refulată ar putea sta la baza acestora. Data următoare când am avut „fulgerele” – prevestitoare ale unei dureri de cap – m-am aşezat să mă gândesc ce furie aş fi putut refula. Nu am reuşit să găsesc un răspuns, dar pentru prima oară în viaţa mea nu am avut o durere de cap. A fost o dovadă puternică a faptului că migrena era cauzată de fenomene emoţionale. (…)

Ce emoţii ar putea fi atât de teribile încât să determine creierul să supună pe cineva la o durere fizică severă şi să-i provoace simptome neurologice înfricoşătoare? Răspunsul la această întrebare se află nu numai la baza înţelegerii acestor sindroame dureroase, dar şi a întregii game de afecţiuni psihosomatice. (…)

Conflictele bântuie neîncetat prin inconştient, născute din elemente variate care reprezintă mozaicul psihicului uman. Aceste conflicte rezultă în dezvoltarea emoţiilor care nu pot fi tolerate şi, astfel, trebuie refulate. Pentru că aceste sentimente nedorite par a se lupta pentru recunoaştere, mintea trebuie să facă ceva pentru a preveni urcarea lor în conştient. De aici, simptomul psihosomatic. Această carte explorează natura şi conţinutul acestor sentimente nedorite şi explică de ce mintea alege să mascheze tumultul emoţional prin durerea fizică.

Fragment din cartea medicului John E. SarnoReţetă pentru minte şi corp, un volum din care afli cum poți trata prin tehnici psihologice simple durerile de spate și alte afecțiuni psihosomatice.

%d blogeri au apreciat: