— Să nu crezi că în­cerc să te cu­plez, pen­tru că te aşez lân­gă el, mi-a şop­tit Sara, într-un colţ al li­vin­gu­lui, îna­in­te să in­trăm în su­fra­ge­ria imen­să, unde urma să fim ser­viţi de doi os­pă­tari în li­vrea. Dar îţi pro­mit că ală­turi de Theo vei avea o sea­ră mult mai dis­trac­ti­vă de­cât dacă te-aş fi pus lân­gă Clif­ford Clayton — care ţi-ar pre­zen­ta în de­ta­liu ar­bo­re­le său ge­nea­lo­gic şi te-ar bate la cap cu pia­ţa de­ri­va­ti­ve­lor.

Sara a avut drep­ta­te. Deşi a tre­buit să-mi re­a­jus­tez pro­ce­sul de gân­di­re, pen­tru a face faţă dis­cur­su­lui său ca un ră­păit de mi­tra­lie­ră, Theo Mor­gan s-a do­ve­dit un co­me­sean ex­ce­lent.

 

 

 

— Ştii de ce îmi amin­teş­te lo­cul ăsta? m-a în­tre­bat tare, când s-a aşe­zat lân­gă mine. De Mag­ni­fi­ca familie Am­ber­son.

— Nu ştiam că se mai ci­teş­te Bo­oth Tar­kin­gton în zi­le­le noas­tre, am co­men­tat.

— Fil­mul e mai bun de­cât car­tea — care e un soi de te­le­no­ve­lă pen­tru in­te­lec­tu­ali.

— Ra­re­ori fil­mul e mai bun de­cât ro­ma­nul, am spus.

— Vrei să spui că Na­şul lui Ma­rio Puzo este o ca­po­do­pe­ră, iar fil­mul terci?

— Mda…

— Şi cum ră­mâ­ne cu Co­moa­ra din Sier­ra Ma­dre? Ro­ma­nul lui B. Tra­ven nu se nu­mă­ră prin­tre cele mai rele de pe lume, însă fil­mul lui Hus­ton…

— Amin­teş­te-mi să nu te mai pro­voc nici­o­da­tă cu vreo în­tre­ba­re le­ga­tă de fil­me.

Mi-a zâm­bit rău­tă­cios.

— Dar mie îmi plac pro­vo­că­ri­le, a spus el.

 

 

După cum aveam să des­co­păr foar­te ra­pid, şi mie îmi plă­cea pro­vo­ca­rea de a fi îm­pre­u­nă cu Theo. La sfâr­şi­tul ci­nei, m-a ru­gat să-mi scriu nu­mă­rul de te­le­fon într-o agen­dă mică şi nea­gră pe care a scos-o din bu­zu­na­rul de la gea­că. Sin­cer, nu mă aş­tep­tam să mă sune după sea­ra aceea. Dar m-a luat prin sur­prin­de­re, şi luni am pri­mit un te­le­fon de la el.

— Sper că eşti de acord cu Ho­ward Hawks.

Şi m-a in­vi­tat să ur­mă­rim Nu­mai în­ge­rii au aripi în sea­ra ur­mă­toa­re, la ci­ne­ma­to­gra­ful Brat­tle din Cam­brid­ge. Ne-am dus la o piz­za după aceea, unde ne-am în­ce­put ri­tu­a­lul pri­mei în­tâl­niri prin a po­vesti câte ceva de­spre noi. Aşa am aflat de­spre co­pi­lă­ria lui nu toc­mai fe­ri­ci­tă din In­dia­na­po­lis, iar el a aflat de­spre co­pi­lă­ria mea nu toc­mai fe­ri­ci­tă din Con­nec­ti­cut. Când i-am măr­tu­ri­sit că tata era în pre­zent un pro­scris, a fă­cut ochii mari.

— Eh, uite asta nu­mesc eu să dai cla­să, mi-a zis.

— Nu mi-am pus nici­o­da­tă pro­ble­ma aşa, am co­men­tat uşor de­fen­siv.

— Oh, hai­de, a spus el. Un tată pro­scris. Ar tre­bui să scrii po­ves­tea asta, nu s-o re­la­tezi. Pe bune, e o ches­tie ire­zis­ti­bi­lă, mai ales că pro­ba­bil îl iu­beşti cu atâ­ta căl­du­ră şi gin­gă­şie.

— Ştii, mama fo­lo­seş­te în­tot­dea­u­na cu­vin­te­le as­tea, „căl­du­ră şi gin­gă­şie“.

— Bă­nuiesc însă că nu mar­ca­te de aceeaşi iro­nie ne­su­fe­ri­tă, nu?

 

  

Ne-am vă­zut din nou în we­e­ken­dul ace­la — un fes­tin Bo­gart (Şoi­mul mal­tez şi Co­moa­ra din Sier­ra Ma­dre) — şi am luat cina la un fast-fo­od ief­tin. La a tre­ia în­tâl­ni­re — după două fil­me ex­tra­va­gan­te în re­gia lui Roh­mer şi o cină la un res­ta­u­rant chi­ne­zesc oa­re­ca­re, dar cu mân­ca­re bună —, m-a in­vi­tat la el aca­să. Am ac­cep­tat fără să ezit.

Nor­mal că am fost emoționată. Şi Theo la fel. Dar când a fă­cut în sfâr­şit pri­mul pas, ne-am pur­tat amân­doi cu o fer­voa­re ui­mi­toa­re.

După aceea, a pus la com­bi­nă un al­bum al lui Mi­les Da­vis — „mu­zi­că postcoi­ta­lă bes­tia­lă“. A adus o sti­clă de vin de­cent şi m-a in­for­mat că s-a în­dră­gos­tit se­rios de mine.

    

 

(Fragment din romanul lui Douglas Kennedy, Nu pleca…)