Ce se întâmplă cu tratamentul celor numiţi în prezent „devianţi sexuali”?

De douăzeci de ani, în Statele Unite şi în Canada, psihiatrii specializaţi în terapie sexuală administrează acestor persoane, cu consimţământul lor, tratamente foarte ciudate pentru suflet şi trup. Instalaţi în clinici transformate în laboratoare de cercetare, ei le furnizează pacienţilor, care se bucură să fie astfel instrumentaţi, un arsenal de obiecte tehnologice şi de imagini de sinteză menite să le satisfacă toate dorinţele.

Căutând să extragă adevărul psihic din corpul însuşi al subiectului, ei încurajează pacienţii să se uite pe săturate la filme pornografice legându‑i în acest timp la numeroase aparate care măsoară intensitatea trăirilor sau a erecţiilor: luxmetru, termistor, transductor, poligraf standard, integrator cumulativ pentru măsurarea răspunsului pupilar etc.

  

 

 

Ei sunt invitaţi să‑şi repete fantasmatic actele delictuale pentru a le face indezirabile prin condiţionare. Apoi sunt îndemnaţi să se reeduce efectuând, sub control, coituri aşa‑zis normale. Atunci când diverse tratamente sunt considerate ineficiente, medicii sexului preconizează castrarea, mai întâi chimică (prin administrarea de hormoni pe cale orală), apoi chirurgicală (prin ablaţia testiculelor). Şi în acest caz, există mulţi doritori.

Putem să ne lăudăm cu o reuşită a unor astfel de practici? Este, de pildă, admisibil ca unui travestit care tocmai îşi schimbă hainele să i se administreze, la cerere, electroşocuri pentru a‑l vindeca de oroarea de a fi travestit? Avem dreptul să‑l facem pe un homosexual să vomite, cu ajutorul medicamentelor, de fiecare dată când are o erecţie pentru a‑l dezgusta, la cerere, de această homosexualitate care îi inspiră atâta ură?

  

Nici un cercetător nu a putut dovedi vreodată că tratamentele perverse sunt eficiente. Perverşii sfidează Legea. Şi dacă ştiinţa, înlocuind Legea, favorizează astfel de „terapii”, ea nu poate decât să‑i incite pe perverşi să sfideze şi mai mult Legea. Acest mecanism a fost foarte bine demonstrat de Stanley Kubrick în Portocala mecanică. Deoarece este vorba de asemenea acte — adesea comparate cu crime împotriva umanităţii —, nu ar trebui ca umanitatea să fie mai importantă decât crima?

În fond, aceste tratamente perverse nu sunt nimic altceva decât reluarea mascată a vechilor pedepse corporale. Şi nu sunt deloc mai eficiente decât sângerările şi purgaţiile pe care le aplicau pacienţilor medicii lui Molière înainte de era medicinei ştiinţifice.

Fragment din volumul lui Elisabeth Roudinesco Partea întunecată din noi înșine. O istorie a perverșilor.