Archive for septembrie 10, 2010



Bărbaţi care urăsc femeile e traducerea titlului original al filmului şi cărţii, Män som hatar kvinnor, deşi mai cunoscută e varianta engleză a titlului, The Girl With a Dragon Tattoo. Dacă literaţii au găsit în trilogia lui Stieg Larsson influenţe din toţi marii autori de literatură poliţistă, cel mai mare succes de casă din toate timpurile din cinematografele suedeze şi daneze e, dacă vreţi, o combinaţie europeană de Se7en şi Twin Peaks, care se urmăreşte cu sufletul la gură. (…)
 

 

 
Precis decupat, filmul ne scuteşte de genericul amplu de început şi ne introduce rapid în subiect. Un bărbat în vârstă, într-un birou elegant şi retro, deschide un plic în care se află o floare presată. Bărbatul se uită pe ştampilă, vede că plicul a venit din Hong Kong şi începe să plângă.

În scena următoare, un cunoscut jurnalist, Mikael Blomkvist (Michael Nykvist) e condamnat la trei luni de închisoare pentru că a făcut acuzaţii false de corupţie la adresa unui mare om de afaceri. Pentru cine nu a parcurs mai întâi cartea şi nu ştie despre ce e vorba, filmul e – normal – mult mai surprinzător.

Blomkvist va fi angajat de bărbatul din debutul filmului, Henrik Vanger (membrul unei proeminente familii de afacerişti), să descifreze misterul dispariţiei nepoatei sale, Harriett, în urmă cu 40 de ani. Niels Arden Oplev reuşeşte să cultive misterul o bună parte din film, graţie unui scenariu bine articulat, fără nimic în plus, şi a unei regii care foloseşte în mod optim imaginile foto sau video de epocă, în aşa fel încât acestea să reveleze şi în acelaşi timp să ascundă adevărul până când nu va fi venit vremea să-l aflăm.

Portretul fetei care este în film Harriet e, de pildă, o oglindă a diferitelor etape ale anchetei jurnalistului. Expresivitatea figurii tinerei – cu un zâmbet care îl concurează pe cel al Mona Lisei – face ca Harriet să pară când o victimă, când ascunzând ceva nu foarte kusher.

Mizând pe fascinaţia pe care imaginile din trecut o au asupra noastră, ca şi pe cea creată de imaginea fotografică / video ca înregistrare fidelă / mincinoasă a realităţii, filmul ne ţine atenţia încordată şi ne face să vrem să descoperim în acelaşi timp cu eroul, sau chiar înaintea lui, toate necunoscutele ecuaţiei.

(…)
 

 

 

     

 

Filmul e profesionist şi sobru în toate aspectele sale. Capacitatea lui Stieg Larsson de a duce mai multe subintrigi în acelaşi timp e păstrată de Rasmus Heisterberg şi Nikolaj Arcel, al căror scenariu reuşeşte să păstreze amplitudinea romanului, creând personaje vii, complicate cărora le dă ocazia să se transforme. De asemenea, scenariul păstrează acute şi trimiterile la activitatea anti-extremă dreaptă a jurnalistului Stieg Larsson (care au dus la interpretări ale cauzei morţii sale subite). (…)

  

Bărbaţi care urăsc femeile e cinema comercial de calitate, deşi graniţa dintre film comercial şi film de artă e tot mai puţin vizibilă azi (o distincţie s-ar putea face din punctul de vedere al mizei financiare), şi e o tentativă mai mult decât reuşită de a aduce cinematografia europeană nu la sate (!), ci în mall-uri.

Independenţa Film, distribuitorul român al filmului, va prezenta în lunile octombrie şi noiembrie 2010 şi celelalte două părţi ale Trilogiei Mileniului, Fata care s-a jucat cu focul şi Castelul din nori s-a sfărâmat. Din cauza scenelor cu conţinut erotic, Bărbaţi care urăsc femeile e interzis la noi spectatorilor sub 18 ani. Trilogia Mileniului a fost publicată şi în limba română, de Editura Trei, începând cu 2008.

 Citește pe liternet.ro întreagă cronică a Iuliei Blaga la filmul ”Bărbați care urăsc femeile”, lansat în cinematografele românești din acest weekend.

 

  

 


Ce se întâmplă cu tratamentul celor numiţi în prezent „devianţi sexuali”?

De douăzeci de ani, în Statele Unite şi în Canada, psihiatrii specializaţi în terapie sexuală administrează acestor persoane, cu consimţământul lor, tratamente foarte ciudate pentru suflet şi trup. Instalaţi în clinici transformate în laboratoare de cercetare, ei le furnizează pacienţilor, care se bucură să fie astfel instrumentaţi, un arsenal de obiecte tehnologice şi de imagini de sinteză menite să le satisfacă toate dorinţele.

Căutând să extragă adevărul psihic din corpul însuşi al subiectului, ei încurajează pacienţii să se uite pe săturate la filme pornografice legându‑i în acest timp la numeroase aparate care măsoară intensitatea trăirilor sau a erecţiilor: luxmetru, termistor, transductor, poligraf standard, integrator cumulativ pentru măsurarea răspunsului pupilar etc.

  

 

 

Ei sunt invitaţi să‑şi repete fantasmatic actele delictuale pentru a le face indezirabile prin condiţionare. Apoi sunt îndemnaţi să se reeduce efectuând, sub control, coituri aşa‑zis normale. Atunci când diverse tratamente sunt considerate ineficiente, medicii sexului preconizează castrarea, mai întâi chimică (prin administrarea de hormoni pe cale orală), apoi chirurgicală (prin ablaţia testiculelor). Şi în acest caz, există mulţi doritori.

Putem să ne lăudăm cu o reuşită a unor astfel de practici? Este, de pildă, admisibil ca unui travestit care tocmai îşi schimbă hainele să i se administreze, la cerere, electroşocuri pentru a‑l vindeca de oroarea de a fi travestit? Avem dreptul să‑l facem pe un homosexual să vomite, cu ajutorul medicamentelor, de fiecare dată când are o erecţie pentru a‑l dezgusta, la cerere, de această homosexualitate care îi inspiră atâta ură?

  

Nici un cercetător nu a putut dovedi vreodată că tratamentele perverse sunt eficiente. Perverşii sfidează Legea. Şi dacă ştiinţa, înlocuind Legea, favorizează astfel de „terapii”, ea nu poate decât să‑i incite pe perverşi să sfideze şi mai mult Legea. Acest mecanism a fost foarte bine demonstrat de Stanley Kubrick în Portocala mecanică. Deoarece este vorba de asemenea acte — adesea comparate cu crime împotriva umanităţii —, nu ar trebui ca umanitatea să fie mai importantă decât crima?

În fond, aceste tratamente perverse nu sunt nimic altceva decât reluarea mascată a vechilor pedepse corporale. Şi nu sunt deloc mai eficiente decât sângerările şi purgaţiile pe care le aplicau pacienţilor medicii lui Molière înainte de era medicinei ştiinţifice.

Fragment din volumul lui Elisabeth Roudinesco Partea întunecată din noi înșine. O istorie a perverșilor.   

  

%d blogeri au apreciat: