Do­me­niul lui Vern era co­lec­ţia de CD-uri şi de li­bre­te mu­zi­ca­le — toa­te gru­pa­te într-un sfert de acru si­tuat la eta­jul al trei­lea al bi­blio­te­cii. Când am fă­cut cu­noş­tin­ţă cu el, în ca­me­ra an­ga­ja­ţi­lor, mi-a în­tins o mână moar­tă, fără nici­un fel de vla­gă în ea. Apoi şi-a fi­xat pri­vi­rea spre în­căl­ţă­ri­le sale lu­cioa­se.

 — Îmi pare bine să vă cu­nosc, a mur­mu­rat.

 O săp­tă­mâ­nă mai târ­ziu, în­cer­cam să dau de urma unui vo­lum lip­să din Dic­ţio­na­rul Gro­ve al Mu­zi­cii şi Mu­zi­cie­ni­lor, aşa că a tre­buit să mă aven­tu­rez în „bâr­lo­gul“ lui (ter­me­nul fo­lo­sit de Ruth) de la par­ter. Când m-am apro­piat, Vern stă­tea aple­cat dea­su­pra unu­ia din­tre CD-pla­ye­re­le care-ţi per­mi­teau să as­culţi un CD îna­in­te să-l îm­pru­muţi pen­tru câ­te­va zile. Ţinea pe urechi o pe­re­che de căşti imen­se. Avea ochii în­chişi şi pă­rea aşa de cu­fun­dat într-un moment de con­cen­tra­re mu­zi­ca­lă, în­cât, de la distan­ţă, zi­ceai că tră­ieş­te un soi de ex­taz reli­gios. Dar când a re­a­li­zat că mă apro­pia­m şi că-l pri­veam cum se pier­du­se în acor­du­ri­le mu­zi­ca­le, a să­rit în sus, de par­că l-aş fi sur­prins într-un act ob­scen, şi s-a căz­nit să-şi dea căş­ti­le jos cât mai re­pe­de. Am sur­prins o suc­ce­siu­ne de in­stru­men­te cu coar­de, ur­ma­te de un val de ală­muri — toa­te la un vo­lum in­cre­di­bil de tare.

 

   

 

— Îmi cer scu­ze, scu­ze, a băl­mă­jit, eu doar…

— Ce era?

— Bruc­kner 9. Scher­zo.

— Cea în care se folosește din greu ba­su­l du­blu, după care vine tema aceea populară în con­tra­punct cu mo­men­tul pu­ter­nic de di­nain­te.

— Ăăăă… da… ab­so­lut, a spus, sin­cer sur­prins de vor­be­le mele. Te pricepi la muzică, nu-i așa?

— Pu­ţin. Ce interpretare as­cul­tai?

— Gün­ter Wand cu Fi­lar­mo­ni­ca din Ber­lin. A ie­şit pe pia­ţă chiar îna­in­te de moar­tea lui Wand în 2002.

— Şi?

— Şi ce?

— Cum îți place?

— Oh, da, îmi place. În­ţe­le­ge ar­hi­tec­tu­ra sim­fo­niei, care, ăăăă, e che­ia de­fi­ni­to­rie a ori­că­rei in­ter­pre­tări a lui Bruckner. Dar în ace­laşi timp are şi con­tro­lul ăsta de tip kap­pel­meis­ter, atunci când vine vor­ba de a marca tempoul şi se şi în­că­pă­ţâ­nea­ză să…

Brusc, a tă­cut.

— Te in­te­re­sea­ză ce vor­besc eu aici? m-a în­tre­bat.

— De­si­gur. Dar nu sunt de aceeaşi pă­re­re cu tine atunci când vine vor­ba de…

— Şi-atunci cine-ţi pla­ce când vine vor­ba de Bruc­kner?

— Păi… în­tot­dea­u­na am avut în­re­gis­tră­ri­le cu Ka­ra­jan. Dar simt că in­ter­pre­tă­ri­le lui erau pu­ţin prea… pu­foa­se — le lip­sea o anu­mi­tă fi­na­li­za­re.

   

Vern Byr­ne a zâm­bit ner­vos.

— Aşa era Ka­ra­jan — nu­mai pluş şi fru­mu­se­ţe, dar n-avea simţ… ăăăă… me­ta­fi­zic, bă­nuiesc. Un cu­vânt pre­ten­ţios.

— De­loc, l-am con­tra­zis. În ori­ce caz, la Bruc­kner, me­ta­fi­zi­cul este om­ni­pre­zent. Un soi de me­ta­fi­zic ca­to­lic. A fost pu­ţin prea de­vo­tat în opi­nia mea.

Un alt zâm­bet ti­mid de-al lui Vern Byr­ne.

— Dac-ar fi să-mi re­co­manzi o ver­siu­ne bună, în­che­ga­tă a Sim­fo­niei a 9-a…? l-am în­tre­bat.

A ri­di­cat mâna şi s-a în­drep­tat spre raf­tu­ri­le cu „Sim­fo­ni­ce“, a gă­sit sec­ţiu­nea cu Bruc­kner dintr-o ochi­re, şi-a plim­bat de­ge­tul de-a lun­gul CD-uri­lor, oprin­du-se cu pre­ci­zie la dis­cul do­rit. L-a scos şi mi l-a în­tins.

— Har­non­co­urt — tot cu Fi­lar­mo­ni­ca din Ber­lin. Teh­ni­că spe­ci­fi­că pe­rioa­dei, dar cu un su­net or­ches­tral mo­dern. După cum sunt si­gur ştii, Har­non­co­urt s-a nu­mă­rat prin­tre pri­mii re­pre­zen­tanţi ai şco­lii cu „re­pre­zen­ta­ţii au­ten­ti­ce“ şi a fă­cut chiar une­le lu­cruri cu ade­vă­rat ino­va­toa­re în pri­vin­ţa re­per­to­riu­lui ba­roc şi cla­sic. Sim­fo­ni­i­le lui Be­e­tho­ven s-au do­ve­dit o re­ve­la­ţie ab­so­lu­tă — chiar mai bune de­cât cele sub ba­ghe­ta lui John Eliot Gar­di­ner, care mi s-a pă­rut cam prea plin de el. În fine, ascultă-l și zi-mi ce pă­re­re ai.

Am dus CD-ul aca­să, m-am aşe­zat pe şez­long şi am as­cul­tat în­trea­ga sim­fo­nie fără pa­u­ză. Mai au­zi­sem Sim­fo­nia a 9-a a lui Bruc­kner şi îna­in­te — şi chiar îmi amin­team un con­cert live cu or­ches­tra sim­fo­ni­că din Bos­ton, la care fu­se­sem îm­pre­u­nă cu Da­vid, sub ba­ghe­ta lui Oza­wa şi pe care Da­vid l-a ca­te­go­ri­sit drept un „cla­sic Oza­wa: de­fen­siv, dar fără fun­daşi“. (Aces­ta era sti­lul lui Da­vid — n-avea nici­o pro­ble­mă să fo­lo­seas­că ter­meni spor­tivi pen­tru o or­ches­tră care in­ter­pre­ta Bruc­kner.)

Dar nu as­cul­ta­sem nici­o­da­tă cu ade­vă­rat Sim­fo­nia a 9-a.

(Fragment din romanul lui Douglas Kennedy, Nu pleca…)