Dacă oamenii pe care încercați să-i ajutați au făcut lucruri cu adevărat imorale sau lipsite de înțelepciune, încercați să îi faceți să-și folosească sentimentele mai degrabă constructiv decât distructiv, scrie Albert Ellis în noua traducere Cum să trăim alături de un ”nevrotic” acasă și la locul de muncă.

Chiar dacă ”nevroticii” au făcut greșeli grave ori le-au făcut rău celorlalți, nu trebuie lăsați/încurajați să se autoblameze și să-și spună cât de tare au greșit și că sunt oameni de nimic.

Recunoașterea greșelilor pe care le-au comis îi poate ajuta să împiedice repetarea comportamentelor greșite”, căci chiar deși au greșit, asta nu dovedește că ar fi oameni fără valoare, observă Ellis. Două exemple:

  • dacă fiul îl lovește, fără să fie necesar, pe copilul vecinului, părintele îi va arăta că a acționat nepotrivit și că remediul nu constă în autoblamare, ci în hotărârea de a acționa mai bine în viitor față de respectivul copil;
  • dacă prietenii dau greș, sunt agitați și devin copleșiți de responsabilitățile domestice și de la serviciu, o modalitate eficientă de a-i ajuta să scape de sentimentele de vină și nevrednicie, include reducerea anumitor pretenții din partea lor, cel puțin temporar.

Toate acestea indică acceptarea noastră, faptul că îl luăm pe celălalt așa cum este. Însă în loc de expresii vagi sau cu conotații absolutiste de tipul ”Te accept în totalitate, ai o valoarea intrinsecă pe care nimeni nu ți-o poate lua” sau ”Eu sunt OK, tu ești OK”, Ellis preferă o variantă mai explicită și mai rațională:

”Aleg să mă accept și să continui să mă bucur de mine,

deși fac erori, și să te accept pe tine și dreptul tău de a exista

și să rămân mulțumit chiar dacă vei continua să faci lucruri greșite”.

Iată și un clip simpatic despre autoacceptare. E vorba de o discuție dusă de Ellis în 1986 cu unul dintre discipolii săi, Jeffrey Guterman, din care aflăm că cei care se acceptă doar atunci când fac lucruri bune sunt cam ”mishuga”, spune Ellis folosind un cuvânt idish traductibil prin ”iraționali”.