Archive for iunie, 2010


Omul care aduce dezmierdarea


Omul care aduce cartea (aka Dan C. Mihăilescu) a prezentat vineri la Pro TV romanul ”Dezmierdare de catifea” scris de directorul cotidianului Le Monde:

  • ”Cât sunt eu de semănătorist, trebuie să vă spun că de această dată perversiunea sufletească funcționează cât un roman polițist de cea mai bună speță”.
  • ”Romanul este scris într-un fel de proces verbal de somnambul, descriind fiecare gest până te înnebunește”, a spus printre altele criticul literar.

Urmărți aici prezentarea de 5 minute a lui Dan C. Mihăilescu în marginea romanului scris de Eric Fottorino.


Așteptând ziua de 9 iulie, când ajunge la cinema filmul ”Fata cu un dragon tatuat”, primul din trilogia cinematografică adaptată după ”Millenium”-ul lui Stieg Larsson, Gabriela Lupu ne dă oarece fiori pe șira spinării, întrebându-se în România Liberă dacă nu cumva cele trei romane polițiste sunt scrise, de fapt, de iubita (foto, împreună cu Larsson) răposatului jurnalist:

Lumea literară o suspectează tocmai pe Eva Gabrielsson ca fiind adevărata autoare a scrierilor lui Larsson. Ea însăşi nu a negat niciodată această ipoteză, dând răspunsuri destul de evazive presei când a fost întrebată despre acest lucru. Ea a recunoscut că Larsson îi cerea părerea asupra scriiturii sale şi asupra modului în care avea să evolueze acţiunea.


Stelian Țurlea publică în Ziarul de duminică (suplimentul cultural al Ziarului Financiar) o cronică la proaspătul roman ”Dezmierdare de catifea”, scris de Eric Fottornio (cel ce vă zâmbește din poză), fost redactor-șef de la cotidianul ”Le Monde”.

”O carte ce începe ca o melodramă şi sfârşeşte ca un roman negru”, spune cronicarul.

 

Incendiu memorabil 

(…) Eroul romanului, Felix Maresco, de vreo patruzeci şi ceva de ani, este agent de asigurări, bine văzut, ajuns chiar şef în meseria sa. Un incendiu în care dispare o tânără mamă cu fiul ei de trei ani (au reuşit să fugă cu câteva clipe mai devreme şi au dispărut pur şi simplu) şi mai ales ancheta în care el se angajează îi amintesc de sfârşitul tragic al propriului său fiu, Colin, tot de trei ani, mort într-un accident de maşină.

  

Tatăl travestit

Cartea e rememorarea vieţii cu Colin. Mama l-a abandonat tatălui la naştere, dar a revenit după trei ani şi a pretins să-l împartă cu acesta, fiecare petrecând cu copilul câteva zile la rând. Felix, care nu şi-a cunoscut niciodată tatăl, nu i-a ştiut nici măcar numele, îşi aminteşte cum, în perioada în care a avut singur copilul în grijă, a fost nevoit să-i fie şi tată, şi mamă. Nebun după copilul său, n-a ştiut cum să reziste cererii acestuia de a-şi vedea mama („Je veux maman!”) şi a recurs la deghizări, la început fără chef, stângaci, apoi din ce în ce mai abil, pentru a-l convinge şi a suplini lipsa – îşi punea perucă, se epila, se îmbrăca în rochii şi fuste, purta sutien, folosea rujul „Dezmiedare de catifea”.

 

Grotesc și maternitate

Băieţelul trăia pe rând când cu tatăl, când cu mama, mergeau chiar pe stradă sau la spectacole. Felix inventase o familie. Toate întâmplarile par, inevitabil, groteşti, imorale, dar Fottorino convinge că erau făcute din iubire. Credibil. „Sfârşisem prin a deveni o mamă”; mai mult: „Sfârşisem prin a deveni o mamă fericită”! Este Felix un om normal? Ce înseamnă să fii un om normal, mai cu seamă când e vorba de iubirea pentru un copil?

Citește mai departe aici.


Un terapeut olandez practică lupte greco-romane cu pacientele sale într-un cabinet din Amsterdamul celui de-al doilea război mondial. Jung se întâlnește în secret cu una dintre pacientele sale, care ulterior îi va fi și secretară (celebrul caz Sabina Spielrein).

Perls, fondatorul Gestalt-terapiei, încurajează o pacientă să se vindece apelând la mai puțin obișnuitul sex în grup, iar Ferenczi se căsătorește cu o pacientă, pentru ca mai apoi să i se aprindă călcâiele și după fiica acesteia. Un psihiatru psihopat din SUA crede ca sămânța sa este sacră și ajunge să violeze pacientele clinicii.

Jung și Spielrein în biopicul ”Prendimi l’anima” (sursă: iainglen.com)

 

Mai vreți cazuri? Găsiți cu duiumul în noul volum Ora de intimitate, scris într-un stil captivant de Susan Baur, psiholog clinician în statul New England din S.U.A. Scenele fierbinți nu lipsesc, mai cu seamă datorită jurnalelor ”victimelor”, citatele pe larg în prima parte a cărții.

Iată ce scria în 1939, Etty Hillesum despre psihanalistul ei olandez Julius Spier, de care s-a îndrăgostit în timpul unor lupte ”terapeutice” corp la corp:

A doua oară când ne-am luptat corp la corp, lucrurile au fost însă mult diferite. De data aceasta, s-a arătat şi el aţâţat. Şi, la un moment dat, când pentru câteva clipe s-a întins gemând peste mine şi a făcut cea mai veche mişcare convulsivă de când lumea, în sinea mea s-a ridicat cel mai josnic gând cu putinţă, ca o miasmă dintr-o mlaştină: „Ciudat mod mai ai de-a trata pacienţii, din câte văd, şi pe lângă că-ţi faci mendrele, mai eşti şi plătit pentru asta, chiar dacă o nimica toată”.

Meritul cărții nu stă însă în bogăția de cazuri ”fierbinți” și nici în descrierile, e drept, picante. Inteligența autoarei vine din poziția ei extrem de nuanțată în privința relațiilor erotice terapeut-clientă (statistic, cazurile de relații fierbinți terapeută-client sunt extrem de rare).

Sigur că nu îmbrățișează dezmățul declanșat în anii ‘70 în California grupurilor ”terapeutice” bazate pe sex, abuz, supunere față de terapeutul-guru. Dar nici nu se arată prea încântată față de actualele reglementări, exagerat de stricte, care impun în cabinet o relația strict contractuală, rece și rezervată. Terapeuții (mai nou terapeutele, în urma procentului tot mai mare de femei-psiholog) trebuie să lucreze și cu mintea, și cu inima, dovedind o dragoste și o grijă vecină, dupa caz, cu cea părintească, fraternă sau, de ce nu, cu cea romantic-cavalerească, spune Baur:

O formă sau alta de dragoste este necesară în terapia pe termen lung. Relația doctor-pacient are multe elemente în comun cu tradiția occidentală a iubirii romantice sau a dragostei cavalerești, în accepția moravurilor din Franța medievală [o iubire inhibată, nepusă în act]. Apoi travaliul relației doctor-pacient, dar și al iubirii are ca efect crearea unor persoane individualizate. Dragostea este forța modelatoare și formatoare care creează și apoi întreține ceea ce noi numim indivizi.


Cred că mulţi dintre noi au făcut aşa-zisul test al arborelui, mai în joacă, mai în serios: cuiva i se cere să deseneze un arbore, iar apoi desenul îi este interpretat ca un test de personalitate. Interpreţii sunt, bineînţeles, de cele mai multe ori improvizaţi. Îmi amintesc că am jucat acest joc în liceu şi că el s-a bucurat de popularitate printre colegi.

Pe atunci, nu ştiam însă că acesta este un test proiectiv de personalitate. Am aflat mult mai târziu, odată cu faptul că e un test ştiinţific determinat, dincolo de amuzamentul inerent. O cale de a atrage interesul către psihologie, ori către psihodinamică în general? De ce nu?

În România au apărut câteva cărţi, nu multe şi abia în ultimii ani despre testele proiective. Cea mai recentă apariţie în domeniu s-a produs foarte de curând, Editura Trei traducând din limba franceză cartea Metode proiective, scrisă de unul dintre cei mai mari psihanalişti contemporani – şi l-am numit pe Didier Anzieu, în co-autorat cu Catherine Chabert. Volumul apărut la Editura Trei este, trebuie spus, unul foarte lămuritor şi precizează problema… ca la carte.


Fireşte, i se întocmeşte mai întâi de toate acesteia un scurt istoric – şi aflăm astfel că sintagma „metode proiective” a fost folosită pentru prima dată în 1939, în ediţia americană a publicaţiei Journal of Psychology, de L. K. Frank. Sintagma este forjată pentru asocia sub o aceeaşi denominaţie trei teste psihologice esenţiale: testul de asociere verbală al lui Carl Gustav Jung, din 1904, testul petelor de cerneală al lui Rorschach din 1920 şi TAT, Thematic Apperception Test al lui Murray, din 1935, testul în care subiectul are ca temă inventarea unor povestiri. […]

Citește recenzia mai departe pe blogul de psihanaliză aplicată Cafe Gradiva.


„Secretele lui Madoff”: Cea mai mare fraudă din istoria bursei americane, povestită de Sheryl Weinstein, care a fost timp de 20 de ani amanta escrocului. S-au cunoscut în 1988, când ea era directoarea financiară a puternicei organizaţii caritabile Hadassah (organizaţia femeilor sioniste din SUA), își începe povestea Adrian Șchiop într-un articol din România Liberă.

 

Madoff, căsătorit cu iubita lui de la 16 ani

Bernard Madoff a anunţat organizaţia că unul din clienţii săi, Albert I., un om de afaceri, vrea să facă o donaţie de şapte milioane de dolari; acesta, în treacăt fie spus, era un evreu plecat din România în timpul regimului Antonescu.

Madoff şi Sheryl Weinstein încep să ia masa împreună, sub pretextul punerii la punct a tranzacţiei de şapte milioane dolari. Ambii sunt căsătoriţi şi cu copii – Sheryl Weinstein are 40 de ani şi un băiat student, iar Bernard Madoff are 50 de ani şi o soţie, Ruth, cu care este împreună de la 16 ani. Brokerul este ţinut sub papuc de soţie, care îl controlează cu telefoane şi ţine să meargă în toate călătoriile lui de afaceri. „Părea să-l sperie cu adevărat posibila ei reacţie dacă ne-ar fi văzut împreună”, remarcă protagonista, spre începutul cărţii, când relaţia era de simplă prietenie, fără implicaţii sexuale.

Tatăl lui Madoff a fost român

Cei doi îşi fac confesiuni – de fapt, nu atât confesiuni, cât monoloage narcisiste de-ale lui Madoff: „Era un narcisist desăvârşit, total absorbit de pro­pria persoană. Vorbea despre locurile pe unde fusese, despre călătoriile pe care le sponsoriza, despre conferinţele de specialitate din toată lumea şi despre oamenii pe care îi întâlnea”. Nu-i place însă să vorbească despre părinţii lui, care sunt oameni simpli – totuşi, confidentei lui îi spune că tatăl lui ar fi un emigrant din România.

Secretul lui Madoff e să facă investitorii să vină la el

Fascinată de succesele brokerului, propune Consiliului de Administraţie de la Hadassah ca acesta să se ocupe de fondurile de investiţie de sute de milioane de dolari. Strategia lui Madoff, dezvăluie amanta sa, e aceea de a face investitorii să vină la el, nu să le propună el afaceri – motiv pentru care poată să le impună condiţii, cum ar fi aceea de a nu pune prea multe întrebări despre secretele prin care înmulţeşte banii. Cum profiturile sunt foarte mari, Hadassah acceptă condiţia acestuia – implicarea lui Maddoff într-o escrocherie de tip piramidal în 1992, dezvăluită de The Wall Street, lucrează în favoarea brokerului, întrucât justiţia nu poate dovedi participarea lui la fraudă – iar Madoff se alege cu titlul de „as în managementul portofoliului„.

Brokerul nu era un bărbat foarte înzestrat

După cinci ani, relaţia de prietenie începe să capete contururi erotice din ce în ce mai precise. Nu mai surprinde pe nimeni că, în acest context, Sheryl Winstein îi propune lui Madoff să-i gestioneze economiile: „Mă tem că n-am adunat mare lucru… oricum, mult sub pragul tău minim”, se scuză ea. Surpriza pe care o are, după ce ajunge în pat, e să descopere că amantul său are un penis foarte mic.  „Am zâmbit în sinea mea, întrebându-mă câţi dintre cei care sunt socotiţi mari scule pe nemiloasa piaţă de capital, caută practic să-şi compenseze nişte dimensiuni fizice minuscule.”

Citește continuare articolului în România Liberă.

Poetica femeii-detectiv


”În literatura polițistă, personajele feminine sunt fie solitare, fără soț și copii, fie lesbiene. Am vrut ca eroina mea să fie căsătorită, cu copii și cu un serviciu”, spune Lisa Marklund despre jurnalista de investigații Annika Bengtzon, personajul principal al unei serii de romane polițiste, care începe cu recenta traducere Explozii în Stockholm.

Annika, jurnalista perspicace care ia urmele unui presupus atentat terorist din timpul Jocurilor Olimpice din Stockholm, nu este eroina tipică ce trage cu pistolul și se ia la trântă cu cei mai fiorși masculi. Autoarea suedeză a vrut un personaj verosimil, cu probleme cotidiene, tot timpul pe fugă, o jurnalistă ocupată până peste cap, care-și neglijează familia și își vede așteptările înșelate.

Lisa Marklund povestește cum soțul ei i-a reproșat că scrie prea mult despre mersul la toaletă, despre transpirație și alte fluide corporale. ”Dar sunt parte din viața oricărei femei. Nu e ciudat că cele mai familiare chestii devin cele mai șocante?”, se întreabă scriitoarea într-un interviu acordat în 2001 ziarului finlandez Helsingin Sanomat.

Romanciera suedeză a trecut de la jurnalism la romanul polițist pe la finele anilor ’90, când a debutat cu primul său policier de succes Explozii în Stockholm.  Ea povestește că mai scrisese pe la 20 de ani niște romane cu niște ”prostioare existențialiste”, pe care nimeni n-a dorit să i le publice.

Cât despre proverbiala ”rețetă a succesului”, Marklund spune că totul ține de tenacitate, de un dram de spirit autocritic, dar mai deloc de inspirație.

Că vorbeam despre personaje verosimile cu nervi cotidieni și griji domestice, iată și o scenă de familie din viața tumultoasă a jurnalistei-detectiv Annika Bengtzon (fragment din proaspăta traducere Explozii în Stockholm):

***

Annika a ajuns acasă puţin după ora opt. Luase un taxi şi se aşezase pe bancheta din spate, iar pe drum o cuprinsese ameţeala. Şoferul era nemulţumit din pricina unei chestii apărute în Kvällspressen şi turuia despre responsabilitatea reporterilor şi despre mijloacele despotice folosite de politicieni.

— Mai bine le spuneţi toate astea unui reporter. Eu sunt femeie de serviciu, îi spusese Annika.

Apoi închisese ochii şi dăduse capul pe spate. Încet‑încet, pe măsură ce se strecurau prin traficul de pe Norr Mälarstrand, ameţeala i se transformase în greaţă.

— Te simţi rău? a întrebat‑o Thomas când i‑a deschis uşa, ţinând în mână o cârpă de bucătărie.

Annika a scos un oftat prelung:

— Sunt doar puţin ameţită.

Şi‑a dat părul din ochi cu ambele mâini şi a simţit că era slinos — trebuia să‑l spele a doua zi dimineaţă.

— A mai rămas ceva de mâncare? a întrebat ea.

— N‑ai mâncat nimic la serviciu?

— Jumătate de porţie de salată… În timp ce mâncam, a apărut o ştire extrem de importantă.

— Mâncarea e pe masă: file de porc cu cartofi la cuptor.

Thomas şi‑a aruncat cârpa pe umăr şi a dat să meargă în bucătărie.

— Copiii s‑au culcat?

— Da, acum o oră, i‑a spus el, întorcându‑se către ea. Erau istoviţi… Şi cred că Ellen s‑a îmbolnăvit. Ţi s‑a părut că dimineaţă era mai obosită decât de obicei?

Annika a încercat să‑şi aducă aminte:

— Nu neapărat. Poate puţin mai alintată… A trebuit s‑o duc în braţe până la autobuz.

— Să ştii că nu pot să‑mi iau liber în perioada asta, i‑a spus Thomas. Dacă se îmbolnăveşte, va trebui să stai acasă cu ea.

Annika simţea că o cuprinde furia:

— Dar ştii bine că n‑am cum să rămân acasă… N‑ai auzit că în seara asta a avut loc un nou atentat la unul dintre complexurile olimpice şi că a murit cineva?

— La naiba! Habar n‑aveam… Am ascultat buletinul de la radioul naţional, dar n‑au pomenit de nicio victimă, a lămurit‑o Thomas, apoi a plecat în bucătărie.

Annika s‑a dus după el. Bucătăria arăta ca după o explozie, dar pe masă o aştepta o farfurie cu mâncare. Thomas îi pusese în farfurie cartofi, carne, sos, ciuperci înăbuşite şi salată verde. Alături de mâncare se afla o sticlă de bere care, cu vreo două ore în urmă, trebuie să fi fost rece ca gheaţa. A pus farfuria în cuptorul cu microunde, l‑a setat la trei minute şi i‑a dat drumul.


Scriitoarea suedeză Liza Marklund a fost cel mai bine vândut autor la Editura Trei, cu titlul „Explozii în Stockholm”, cu aproximativ 500 de exemplare cumpărate.

De altfel, seria de romane poliţiste a înregistrat cele mai mari vânzări la Editura Trei, scrie Adevărul într-un  bilanț al târgului Bookfest 2010.

Din colecţia Psihologie practică, titlul „Cum să trăim alături de un ‘nevrotic’ acasă şi la locul de muncă” de Albert Ellis s-a vândut în 430 de exemplare.

La Pandora M, parte din grupul editorial Trei, a fost lansată seria Reality Shock, din care s-au vândut 420 exemplare din cartea „Fiul Hamasului” de Mosab Hassan Youssef.

Cartea include mărturisirile unui dublu spion, fiu al unui lider Hamas care a lucrat pentru serviciile secrete israeliene.

 

Citește aici ce cărți au mai avut căutare la târg.


Psihoterapeutul Jeffrey A. Kottler a lansat joi, 10 iunie, la București, volumul

Clientul care m-a schimbat,

scris în colaborare cu psihologul Jon Carlson.

Scurta prezentare a cărții s-a întâmplat la finalul primei zile din workshopul lui Kottler În culisele psihoterapiei.

Energic și cu simțul umorului, Kottler a povestit cum s-a născut seria de volume dedicate unor cazuri inedite de psihoterapie, serie din care face parte și mai vechea traducere Mumia de la masa din sufragerie.

Jon Carlson îi  știe pe toți, pune mâna pe telefon și îi convinge să ne dea un interviu. Eu nu am forța sa de persuasiune. Schițăm interviul și vorbim la telefon, pentru că sunt prea ocupați ca să ne răspundă în scris”.

Clientul care m-a schimbat a fost cartea ”cu cele mai multe probleme, pentru că mulți au refuzat să ne vorbească”, a mai spus Kottler. Iar alții, chiar dacă au acceptat să dea un interviu, nu le-au fost de nici un ajutor. ”Un celebru terapeut, nu pot să-i spun numele, ne-a zis: ‘În 50 de ani, nimeni, nici un client nu m-a schimbat’. A venit apoi o pauză lungă, pentru că nu mai știam cu ce vom umple o oră întregă, după care el a spus: ‘Dar sunt cărți care m-au influențat, nu vreți să vorbim despre cărți?’”, își amintește Kottler.

Pe de altă parte, volumul Clientul care m-a schimbat reprezintă pentru Kottler momentul din care ”nu am mai fost bântuit de supervizori”. E drept că a învățat multe de la ei, dar nu totul. Noul volum arată că terapeuții nu sunt afectați doar de ”contratransfer”, ci sunt realmente schimbați ca persoane, dar și în modul lor de lucru. De fapt, ”clienții sunt profesorii noștri”, a conchis Kottler.

Un exemplu din carte este cel al terapeutului Robert Neimeyer, care a re­nun­ţat la obi­ceiul său de a uti­li­za strict te­ra­pia cog­ni­tiv-com­por­ta­men­ta­lă şi a apelat la lim­ba­ju­lui me­ta­fo­ric, atunci când a trebuit să comunice cu o pacientă diagnosticată cu ”borderline” și dovedind o verbalizare foarte săracă. Iată un exemplu din carte, o discuție despre ”zidul” ridicat între ea și lume:

— Ca­rol, poţi să mă iei cu tine de cea­lal­tă par­te a zi­du­lui ăs­tu­ia?

— Nu ştiu.

Şi tăcu apoi vre­me în­de­lun­ga­tă.

— Cred că dacă aş avea un cu­ţit, aş pu­tea să mă eli­be­rez, dar nu pot să fac asta fără să scri­je­lesc zi­dul.

— Aşa e. Dar ori­cum sunt deja atâ­tea scri­je­li­turi pe zid.

— Şi pe mine.

Ca­rol rosti aceste cu­vin­te cu un glas foar­te slab. Apoi vorbi de­spre cum se sim­te ca o fe­ti­ţă.

— Ce face fe­ti­ţa în spa­te­le zi­du­lui?

— Um­blă în­co­lo şi în­coa­ce. Ca un paz­nic.

— Ce pă­zeş­te?

— Lu­mea.

— De cine anu­me?

Ca­rol tăcu, gân­di­toa­re, apoi îl privi pe Ne­i­me­yer drept în ochi.

— De tine.

— De mine? Ce lu­cruri i-aş pu­tea face eu lu­mii de care fe­ti­ţa să tre­bu­ias­că să o pă­zeas­că?

— Păi, ai pu­tea să în­cepi să des­trami zi­dul, şi atunci nu ar mai avea unde să stea.

UPDATE

Tocmai ce am dat peste un interviu interesant în România Liberă realizat cu însuși Kottler. Mi-a plăcut răspunsul dat la întrebarea ”Care e cea mai bună orientare terapeutică?”

Ceea ce contează nu este terapia, ci terapeutul, ca persoană şi felul în care îşi face treaba, cum ştie să construiască relaţia cu clientul său. Desigur, există o clasificare a tipurilor de psihoterapie în funcţie de felul problemelor cu care se confruntă un pacient. De pildă, depresia şi anxietatea pot fi tratate cu aproape orice tip de psihoterapie. Au existat timp de 100 de ani contraziceri în comunitatea psihoterapeuţilor în această privinţă, care terapie este potrivită decât alta pentru o tulburare psihică sau alta, dar răspunsul meu este simplu: niciuna, ci toate! 


Cand copiii descopera lumea, parintii intra in etapa raspunsurilor la „de ce“. Ei pun intrebari care ii pun pe cei mari „in sah “.

Pentru parintii care rosesc, si nu numai, o carte buna de educatie este Cum sa le vorbim copiilor despre sexualitate de Linda si Richard Eyre, aparuta la editura Trei. Redam cateva fragmente-cheie.

 

 

De ce este atat de greu sa le vorbim copiilor despre sex (atat de greu, incat un numar uimitor de mare de parinti nu face niciodata acest lucru)?
Exista trei motive pentru care este atat de dificil: jena pe care ne-o produce subiectul, precum si propriile noastre inhibitii, constiente si subconstiente, lipsa unui plan sau a unei agende sau lipsa unei idei clare despre ceea ce ar trebui sa spunem si despre cum ar trebui sa spunem, cand sa spunem, ambiguitatea cu privire la ceea ce credem noi insine despre sex si ceea ce dorim sa creada copiii nostri.

Conversatia cu copilul meu va fi in mod obligatoriu incomoda si stanjenitoare pentru amandoi?
Nu! Dimpotriva. Daca o purtati la momentul potrivit si intr-o maniera adecvata, ea poate fi chiar placuta si naturala – si poate crea o legatura emotionala puternica si profunda intre dumneavoastra si copil, care sa faciliteze si alte tipuri de comunicare si de incredere.

Este mai greu pentru parintele unic sa discute cu copiii despre sex?
Da si nu. Poate fi mai dificil in sensul ca sunteti singur, fara un sot sau o sotie care sa va sprijine, sau care sa va ajute sa va dumiriti cum trebuie sa abordati subiectul, dar obiectivul si principiile sunt aceleasi.

Intr-un fel, este si mai usor, pentru ca sunteti singura persoana care face acest lucru. Aveti controlul si consecventa asupra celor spuse, cand si cum le spuneti.

O multime de parinti, pentru ca sunt singuri, isi asuma aceasta responsabilitate cu mai mare seriozitate si fac, pana la urma, o treaba mai buna. (Desi in aceasta carte folosim deseori pluralul „parinti“, fiti siguri ca tot continutul este aplicabil la fel de bine si este, in egala masura, destinat parintilor unici.)

Pentru mine, ca parinte, este nefiresc sa sper ca copilul meu va trata sexul cu mai multa atentie si intr-un mod mai conservator decat am facut eu insumi acest lucru? Sunt ipocrit daca incerc sa-mi invat copilul sa se abtina, asa cum nu am facut eu?
Este foarte firesc pentru parinti sa doreasca pentru copiii lor sa astepte o relatie cu adevarat angajanta (pentru siguranta ei fizica, securitatea emotionala, convingerile morale si sperantele intr-o casatorie mai reusita – si dintr-o multime de alte motive).

Majoritatea parintilor are pareri surprinzator de conservatoare cand vine vorba despre ceea ce doresc ei pentru copiii lor si despre ceea ce cred ca este cel mai bine pentru ei. Nu este o ipocrizie sa-i invatati ceva ce voi, ca parinti, nu ati cunoscut in viata, mai ales daca simtiti ca asa este cel mai bine in ziua de azi.

Care este lucrul cel mai important atunci cand le vorbim copiilor despre sex?
Un singur lucru este foarte important, si anume sa facem subiectul pozitiv, interesant, vesel, sa-l legam clar si constructiv de casatorie, familie, iubire si devotament.

Este varsta de opt ani intr-adevar cea mai buna pentru „marea discutie“? Unii vor spune ca este prea devreme, altii – ca este prea tarziu.
Este important sa purtati discutia principala (la fel ca si discutiile preliminare si pe cele urmatoare) suficient de devreme, incat aceasta sa formeze atitudinile initiale ale copilului tau despre sex si sa serveasca drept paratrasnet pentru toate prostiile, murdariile si absurditatile pe care copiii le afla din anturaj sau din presa.

Dar a purta discutia prea devreme ridica o serie de probleme, pentru care copiii nu sunt pregatiti.

Citeste mai departe in revista Psychologies.

%d blogeri au apreciat: