”În literatura polițistă, personajele feminine sunt fie solitare, fără soț și copii, fie lesbiene. Am vrut ca eroina mea să fie căsătorită, cu copii și cu un serviciu”, spune Lisa Marklund despre jurnalista de investigații Annika Bengtzon, personajul principal al unei serii de romane polițiste, care începe cu recenta traducere Explozii în Stockholm.

Annika, jurnalista perspicace care ia urmele unui presupus atentat terorist din timpul Jocurilor Olimpice din Stockholm, nu este eroina tipică ce trage cu pistolul și se ia la trântă cu cei mai fiorși masculi. Autoarea suedeză a vrut un personaj verosimil, cu probleme cotidiene, tot timpul pe fugă, o jurnalistă ocupată până peste cap, care-și neglijează familia și își vede așteptările înșelate.

Lisa Marklund povestește cum soțul ei i-a reproșat că scrie prea mult despre mersul la toaletă, despre transpirație și alte fluide corporale. ”Dar sunt parte din viața oricărei femei. Nu e ciudat că cele mai familiare chestii devin cele mai șocante?”, se întreabă scriitoarea într-un interviu acordat în 2001 ziarului finlandez Helsingin Sanomat.

Romanciera suedeză a trecut de la jurnalism la romanul polițist pe la finele anilor ’90, când a debutat cu primul său policier de succes Explozii în Stockholm.  Ea povestește că mai scrisese pe la 20 de ani niște romane cu niște ”prostioare existențialiste”, pe care nimeni n-a dorit să i le publice.

Cât despre proverbiala ”rețetă a succesului”, Marklund spune că totul ține de tenacitate, de un dram de spirit autocritic, dar mai deloc de inspirație.

Că vorbeam despre personaje verosimile cu nervi cotidieni și griji domestice, iată și o scenă de familie din viața tumultoasă a jurnalistei-detectiv Annika Bengtzon (fragment din proaspăta traducere Explozii în Stockholm):

***

Annika a ajuns acasă puţin după ora opt. Luase un taxi şi se aşezase pe bancheta din spate, iar pe drum o cuprinsese ameţeala. Şoferul era nemulţumit din pricina unei chestii apărute în Kvällspressen şi turuia despre responsabilitatea reporterilor şi despre mijloacele despotice folosite de politicieni.

— Mai bine le spuneţi toate astea unui reporter. Eu sunt femeie de serviciu, îi spusese Annika.

Apoi închisese ochii şi dăduse capul pe spate. Încet‑încet, pe măsură ce se strecurau prin traficul de pe Norr Mälarstrand, ameţeala i se transformase în greaţă.

— Te simţi rău? a întrebat‑o Thomas când i‑a deschis uşa, ţinând în mână o cârpă de bucătărie.

Annika a scos un oftat prelung:

— Sunt doar puţin ameţită.

Şi‑a dat părul din ochi cu ambele mâini şi a simţit că era slinos — trebuia să‑l spele a doua zi dimineaţă.

— A mai rămas ceva de mâncare? a întrebat ea.

— N‑ai mâncat nimic la serviciu?

— Jumătate de porţie de salată… În timp ce mâncam, a apărut o ştire extrem de importantă.

— Mâncarea e pe masă: file de porc cu cartofi la cuptor.

Thomas şi‑a aruncat cârpa pe umăr şi a dat să meargă în bucătărie.

— Copiii s‑au culcat?

— Da, acum o oră, i‑a spus el, întorcându‑se către ea. Erau istoviţi… Şi cred că Ellen s‑a îmbolnăvit. Ţi s‑a părut că dimineaţă era mai obosită decât de obicei?

Annika a încercat să‑şi aducă aminte:

— Nu neapărat. Poate puţin mai alintată… A trebuit s‑o duc în braţe până la autobuz.

— Să ştii că nu pot să‑mi iau liber în perioada asta, i‑a spus Thomas. Dacă se îmbolnăveşte, va trebui să stai acasă cu ea.

Annika simţea că o cuprinde furia:

— Dar ştii bine că n‑am cum să rămân acasă… N‑ai auzit că în seara asta a avut loc un nou atentat la unul dintre complexurile olimpice şi că a murit cineva?

— La naiba! Habar n‑aveam… Am ascultat buletinul de la radioul naţional, dar n‑au pomenit de nicio victimă, a lămurit‑o Thomas, apoi a plecat în bucătărie.

Annika s‑a dus după el. Bucătăria arăta ca după o explozie, dar pe masă o aştepta o farfurie cu mâncare. Thomas îi pusese în farfurie cartofi, carne, sos, ciuperci înăbuşite şi salată verde. Alături de mâncare se afla o sticlă de bere care, cu vreo două ore în urmă, trebuie să fi fost rece ca gheaţa. A pus farfuria în cuptorul cu microunde, l‑a setat la trei minute şi i‑a dat drumul.