Archive for iunie 1, 2010


Fericirea vine după 50 de ani


Oamenii sunt mai fericiți și mai puțin stresați după vârsta de 50 de ani, arată un studiu Gallup realizat pe un eșantion de 340.000 de persoane, relatează Hotnews.

Studiul a arătat că emoțiile negative, precum stresul și furia, scad în intensitate după vârsta de 20 de ani, iar persoanele trecute de 50 de ani se îngrijorează mai puțin decât tinerii. Autorii studiului, coordonați de Arthur A. Stone de la Universitatea Stony Brook, susțin ca factori precum șomajul sau singurătatea nu par sa afecteze tiparele bunei dispoziții.

Iată câteva din concluziile studiului:

  • sentimentul de bună dispoziție se poate îmbunătăți atunci când copiii pleacă fiecare la casa lui, deoarece se reduce numărul conflictelor familiale și se reduc sursele de ingrijorare;
  • oamenii sunt mai puțin îngrijorați în privința banilor pe masură ce avansează în vârstă;
  • femeile s-au clasat mai bine decât barbații în ceea ce privește nivelul general de bună dispoziție, însă barbații au obținut scoruri mai ridicate la capitolul fericire și plăcere de a trăi.

Citește mai departe pe Hotnews.


Jeffrey A. Kottler, co-autorul renumitei cărți de cazuri de psihoterapie Mumia de la masa din sufragerie susține la București în perioada 10-11 iunie, workshop-ul „IN CULISELE PSIHOTERAPIEI”.

În urma atragerii unor sponsori, organizatorii evenimentului

oferă o TAXĂ REDUSĂ de 250 RON/zi .

La finalul celei de-a doua zile de workshop, Editura Trei va lansa ediția în limba română a cărții lui Jeffrey A. Kottler și Jon Carlson

„Clientul care m-a schimbat”

Iată un fragment dintr-un caz de terapie de grup relatat de Jeffrey A. Kottler, iritat la acea dată de clienții săi superficiali și cu gândul la o nouă călătorie în Nepal (foto).

***

Într-un sens, cea care mă trans­for­mă cel mai mult este tot tim­pul ul­ti­ma mea şe­din­ţă.

Să luăm sea­ra tre­cu­tă, de exem­plu. Con­du­ceam un grup de te­ra­pie în care par­ti­ci­pan­ţii îşi fă­ceau in­tro­du­ce­rea obiş­nui­tă cu care în­ce­pe fie­ca­re şe­din­ţă. Este un grup des­tul de di­ver­si­fi­cat, cel pu­ţin din punct de ve­de­re cul­tu­ral, care in­clu­de o trei­me la­ti­no-ame­ri­cani, o trei­me asia­tici şi ul­ti­ma trei­me este îm­păr­ţi­tă în­tre arabi din Orien­tul Mij­lo­ciu şi albi. Cu toa­te aces­tea, este acel fel de omo­ge­ni­ta­te la care te-ai aş­tep­ta de la un grup de con­si­lie­re com­pus din stu­denţi care iau par­te la şe­din­ţe în ca­drul cur­su­ri­lor lor de formare.

— Mi-a mers foar­te bine săp­tă­mâ­na asta, a spus o fe­me­ie. Chiar că nu am mul­te de spus. Doar ace­leaşi lu­cruri, ace­leaşi lu­cruri.

A of­tat, ca şi cum s-ar fi scu­zat pen­tru sta­bi­li­ta­tea pe care o sim­ţea.

— Mda, ştiu ce vrei să spui, a în­cu­vi­in­ţat alt­ci­ne­va. Sunt doar în­gri­jo­rat de lu­cra­rea pe care o am de fă­cut la alt curs. După ce o s-o ter­min, o să fie bine. Acum însă nu mă pot gândi de­loc la alt­ce­va.

Şi aşa au mers lu­cru­ri­le în ur­mă­toa­rea ju­mă­ta­te de oră, în care fie­ca­re par­ti­ci­pant a vor­bit de­cla­rând că efec­tiv nu avea mul­te de spus pen­tru săp­tă­mâ­na aceas­ta. Au fost câ­te­va ex­cep­ţii, de­si­gur, re­pre­zen­ta­te de doi par­ti­ci­panţi care chiar aveau ceva pro­ble­me la care vo­iau să lu­cre­ze, dar ma­rea ma­jo­ri­ta­te emi­tea lim­pe­de mai mul­te me­sa­je:

(1) „Nu vreau re­al­men­te să fiu aici“;

(2) „Sunt plic­ti­sit, dar o să în­cerc să fiu atent“;

(3) „Chiar dacă aş avea su­fi­cien­tă în­cre­de­re în tine ca să vor­besc de­spre pro­ble­me­le mele (încredere pe care nu o am), mai de­gra­bă nu le-aş aţâ­ţa. Dacă nu te su­peri, aş pre­fe­ra să le ţin as­cun­se.“

După o vre­me, am gă­sit că e greu să as­cult mai de­par­te. Frus­tra­rea mea ini­ţia­lă lă­sa­se lo­cul tris­te­ţii, apoi îm­buf­nă­rii to­ta­le. Îmi zi­ceam că, dacă e să fiu sin­cer, nici eu nu vo­iam să fiu aici. Pă­rea o pier­de­re de timp să fa­cem to­tul ma­şi­nal, să ne pre­fa­cem că de­pu­nem un efort, când, de fapt, cei mai mulţi îşi iro­seau tim­pul.

Mi-am dat sea­ma că eram atât de ne­a­tent, în­cât nici nu mai as­cul­tam. Mă gân­deam la o că­lă­to­rie apro­pia­tă în zo­ne­le ru­ra­le ale Ne­pa­lu­lui, unde urma să par­ti­cip la niş­te ate­lie­re de lu­cru. Îmi re­pre­zen­tam fe­ţe­le ce­lor pe care vo­iam să îi în­tâl­nesc şi în mod spe­cial ale co­pi­i­lor pe care vo­iam să îi văd.

— … aşa că mă gân­deam că poa­te o să îmi fac un pro­gram di­fe­rit, poa­te să mă scol mai de­vre­me ca să nu mai în­târ­zii me­reu la şe­din­ţe­le de grup, aşa cum am fă­cut şi azi. Îmi pare rău, dar tra­fi­cul pe auto­stra­dă a fost cum­plit. A fost un ac­ci­dent sau aşa ceva…

Vo­cea unei mem­bre ale gru­pu­lui pă­trun­se în fan­te­zi­i­le mele eva­zio­nis­te. Tot vor­be goa­le, mi-am zis im­pa­cien­tat. Ce pier­de­re de timp!

Tre­bu­ia să o las să con­ti­nue? Tre­bu­ia să spun ceva de­spre mo­du­ri­le în care oa­me­nii as­cund şi evi­tă atât de evi­dent in­ti­mi­ta­tea re­a­lă cu cei­lalţi? Tre­bu­ia să abor­dez spai­me­le ade­vă­ra­te care in­hi­bă asu­ma­rea mai au­ten­ti­că a ris­cu­lui de-a vorbi? […]

%d blogeri au apreciat: