Ce învață cei mici din certurile celor mari

Se vede că se apropie 1 iunie, căci plouă cu articole despre psihologia copilului. Iată un fragment dintr-un documentar publicat azi în ”Adevărul”, material intitulat ”Absenţa părinţilor lasă urme toată viaţa” (singura mea rezervă față de tipul acesta de materiale este că uneori au ca efect o culpabilizare păguboasă a părinților care simt că și-au neglijat copilul):

***

Cercetările recente arată o tendinţă îngrijorătoare: tot mai mulţi copii sunt lăsaţi în grija televizorului, internetului sau sunt crescuţi cu bone. Aşa se explică fenomenul de creştere a cazurilor de tulburări emoţionale în rândul copiilor, spun specialiştii.

Anxietatea, manifestată inclusiv prin enurezis (urinări necontrolate noaptea), atacurile de panică, lipsa poftei de mâncare, depresia care poate apărea şi la copiii foarte mici, dependenţa exagerată manifestată prin refuzul de a merge la grădiniţă şi la şcoală şi violenţa sunt efectele unor greşeli ale părinţilor în relaţia cu cei mici.

Dar, mai mult decât atât, toate aceste tulburări de comportament la care se adaugă, după etapa adolescenţei,  promiscuitatea sexuală, dependenţa de jocuri de noroc sau de substanţe, tulburările alimentare şi prostul management al stresului pot fi consecinţe ale unor tulburări de personalitate necorectate ce se transformă în boli nervoase în viaţa de adult.

Relaţia cu părinţii, crucială

Potrivit „teoriei ataşamentului„, susţinută de psihiatrul John Bowlby, eşecul adulţilor de a interacţiona firesc, de a se integra social şi de a dezvolta relaţii durabile de cuplu la maturitate se explică prin greşelile părinţilor acestor persoane în a-şi exprima afecţiunea.

Mai exact, potrivit lui Bowlby, unii părinţi nu reuşesc să răspundă nevoilor de securitate ale celor mici, iar acest lucru devine un factor de risc şi, în unele cazuri, chiar factorul declanşator al unor tulburări de personalitate. Psihologul descrie ataşamentul drept procesul prin care copilul devine legat emoţional de membrii familiei sale, de obicei în această ordine: de mama, de tata şi de fraţi. 

Cu alte cuvinte, educaţia şi afectivitatea familiei în relaţia cu copiii previne tulburările de comportament, în cazul în care acestea nu sunt cauzate de boli psihice ereditare sau de afectări neurologice precum ADHD-ul sau autismul, care se pot atenua la rândul lor, tot prin tehnici speciale de educare.

Fii un exemplu bun!

Părinţii, fraţii, bunicii şi alte persoane cu care copilul intră în contact în primii ani de viaţă devin modelele celui mic, „programat” să-i imite pe ceilalţi pentru a învăţa strategii de supravieţuire. El nu are capacitatea de a discerne dacă ceea ce imită este frumos sau urât, prin urmare, dacă modelele sale au un comportament greşit, devine o victimă fără apărare.

Violenţa din cadrul familiei, neglijenţa în relaţiile interpersonale dintre mamă şi tată sau tensiunile dintre cei doi se traduc prin comportamentul violent  al copilului, care va imita atât gesturile, cât şi limbajul celor din familie.

Evitaţi certurile în faţa copiilor!

Imprevizibile sau nu, necesare sau nu, certurile dintre părinţi ar trebui să se desfăşoare departe de ochii şi de urechile copiilor. Altfel, cei mici pot deveni anxioşi fiindcă îşi simt familia ameninţată.

Dar există şi teorii care susţin că, în cazul în care părinţii nu folosesc injurii şi nu-şi  lezează în niciun fel demnitatea, disputa dintre ei poate fi o experienţă necesară celor mici.

Mai exact, potrivit psihiatrului pediatru Aldo Naouri, în volumul „Cum să ne educăm copiii”, apărut la Editura Trei, asistând la disputele părinţilor, copiii înţeleg faptul că aceeaşi situaţie poate fi percepută din unghiuri diferite şi că nu există un adevăr absolut valabil pentru toată lumea, ci adevăruri subiective.

Citește în ”Adevărul” continuarea documentarului semnat de Livia Roșca.

”Am să fiu un băiat rău toată viaţa”

”Copilul funcţionează ca primul psihoterapeut al părintelui său”, observă Dorin Liviu-Bîtfoi într-o recenzie la volumul Dificultatea de a trăi al celebrei psihanaliste Françoise Dolto.

***

”Fiul meu, Jean, avea doi ani şi jumătate. Suntem invitaţi la cină la nişte prieteni, dar eu uit să notez invitaţia şi nu ne ducem. A doua zi, prietenii respectivi îmi telefonează. Jean se uită la mine şi îmi vede figura descumpănită când îmi dau seama că am uitat. Se agită preocupat şi se învârte supărat în jurul meu spunându-mi:

‘Mama, ai o figură «cam, cam»’.

Era expresia pe care o folosea când vedea o umbră pe chipul mamei, care pentru el reprezenta seninătatea olimpiană… Ceea ce însemna: ‘Ce se întâmplă?’ Îi spun:

‘Vezi şi tu, nu-mi place ce am făcut!’

El întreabă: ‘Şi tata, ce o să spună?’.

Îi răspund: ‘O să spună: «nu mă pot baza pe soţia mea. Ea trebuie să ţină minte că urmează să mergem în vizită sau că suntem invitaţi la masă…» şi aşa şi este. Gata! Ţi-am spus tot!’ şi chiar eram foarte supărată.

Jean pleacă, iar eu, foarte amărâtă, nu mă pot împiedica să nu întorc mai departe pe toate feţele cina ratată. Peste câteva clipe îl văd pe Jean că se întoarce cu o cască pe cap şi înarmat până-n dinţi cu un fel de puşcă, cu nişte arcuri cu săgeţi, centiroane, un soi de sabie, pe scurt, cu tot ce a găsit pe post de echipament reprezentativ, însemne ale autorităţii şi ale gloriei victorioase. Se aşează în faţa mea şi îmi spune pe un ton agresiv:

‘Păi, să ştii, dacă nu îţi place ce ai făcut, gata’, şi îşi azvârle pe jos casca, centironul, sabia…, ‘de-acum înainte am să fiu rău, am să fiu un băiat rău toată viaţa mea’, iar cu o voce tot mai puternică strigă: ‘Şi am să fiu un nimeni! Gata!’

Furioasă pe reacţia lui şi la fel de supărată pe ce făcusem eu, mă trezesc că dau un şut în tot acel arsenal şi îi spun:

‘Să ştii că nu o să-mi schimb mutra de dragul tău, lasă-mă-n pace!’.

Jean adună totul fără să mai scoată o vorbă şi pleacă. Iar eu îmi văd de treburile obişnuite în acea duminică dimineaţă şi încetul cu încetul mă liniştesc de tot. Peste o oră, Jean vine înapoi, se învârte pe lângă mine şi îmi spune:

‘Nu prea-ţi place ce ai făcut… dar mai încolo, diseară, când tata o să te certe puţin, o să-ţi placă ce-ai făcut.’ Îi răspund: ‘Bineînţeles! – Şi tata o să spună că eşti o soţie bună? – Bineînţeles! – Şi atunci ce o să faceţi? – Păi, o să le ducem flori prietenilor. – Şi pe urmă, gata, o să-ţi placă iar ce ai făcut? – Sigur. – Atunci eşti o mamă bună, pot să-mi pun iar puşca şi casca.’ „

Iată un exemplu de dependenţă a structurării unui copil în raport cu mama sa, în situaţia în care aceasta are o scădere în raport cu imaginea idealizată pe care o are copilul asupra ei şi raporturilor ei cu tata. Faptul că lucrurile sunt reparabile îi oferă copilului o siguranţă să creadă că mai există o soluţie pentru această scădere sau impas al mamei, care îl afectează direct, prin identificare, ca şi cum ar fi a lui. O nerecunoaştere a problemei, o evitare a ei printr-o minciună aparent liniştitoare, i-ar fi luat orice posibilitate de a reacţiona în faţa depresiei momentane a mamei.

Acest exemplu de psihanaliză sau interpretare ad-hoc, spontană a copilului e desprins din cartea Dificultatea de a trăi. Povestiri psihanalitice despre copii de Françoise Dolto, fiind chiar un caz inspirat de fiul celebrei psihanaliste franceze. Cartea a fost nu demult tradusă la Editura Trei şi are o dimensiune respectabilă de peste 600 de pagini, fiind alcătuită din diferite articole şi conferinţe ale lui Dolto. Aşa cum spune de altfel prefaţatorul francez, Gérard Guillerault, este cea mai diversă lucrare a lui Dolto. […]

Citește continuarea recenziei pe blogul Cafe Gradiva.