Archive for mai 24, 2010


See ya!


Gândisem altfel colţul ăsta al blogosferei.

Dar fiecare are felul său de a percepe lucrurile. Sau poate nu am fost eu destul de clară. Oricum, având în vedere că blogul acesta nu este nici pe departe ceea ce mi-am dorit, eu mă retrag.

Vă pregătisem câteva imagini care sper să vă inspire în săptămâna care deja a început să se desfăşoare. A început bine – cu o zi liberă şi cu soare. Sper să continue cu surprize plăcute. Sunt sigură că noi ne vom reîntâlni pe alte pagini.

Foto via Boston Globe

Foto via Desire to Inspire

Foto via Desire to Inspire.


Acest roman enciclopedic și mistificator, țesut din fire picarești, fascinează și incântă. Erudiția intră în slujba foiletonului universal. Imaginați-vă un Umberto Eco interpretat de Indiana Jones. Un roman iezuit până în măduva oaselor, amazonian pursange, brăzdat de bifurcații neîntrerupte” – Le Figaro Littéraire

 

***

 

Aşe­za­tă pe ban­che­ta din spa­te a bă­trâ­nu­lui Ford de­ca­po­ta­bil care nu mai ru­la­se de-o veş­ni­cie, însă care pă­rea acum ie­şit de pe por­ţi­le fa­bri­cii, Lo­re­da­na se bu­cu­ra de fru­mu­se­ţea în­se­ră­rii. Con­du­să cu abi­li­ta­te de că­tre Eléa­zard, ma­şi­na pă­rea să aler­ge că­tre pur­pu­ra as­fin­ţi­tu­lui pen­tru a se eva­po­ra în ea ca în­tr-o apo­te­o­ză ar­ti­fi­cia­lă. Cu pă­rul în vânt, doc­to­rul Eu­cli­des se în­tor­cea cu re­gu­la­ri­ta­te că­tre ea pen­tru a vorbi de­spre tot fe­lul de ni­mi­curi ori a co­men­ta cu o oa­re­ca­re apro­xi­ma­ţie pei­sa­jul, ce­rân­du-şi scu­ze că nu îl mai poa­te ve­dea. Im­pu­să de o po­li­te­ţe ie­şi­tă din uz, aten­ţia lui faţă de ea avea to­tuşi far­me­cul şi na­tu­ra­le­ţea unei în­de­lun­ga­te prac­tici a cur­toa­ziei.

— Veţi ve­dea, le spu­nea pe când se apro­piau de fa­zen­da, con­te­sa Car­lot­ta este o per­soa­nă foar­te ra­fi­na­tă, foar­te cul­ti­va­tă… Exact con­tra­riul ne­cio­pli­tu­lui de băr­bat al ei. Încă mă mai în­treb ce a pu­tut-o atra­ge la per­so­na­jul aces­ta. Dum­ne­zeu ştie ce con­du­ce chi­mia mis­te­re­lor afi­ni­tă­ţii, mai ales în ca­zul lor! Aţi ci­tit căr­ţu­lia aceea a lui Go­e­the, Afi­ni­tă­ţi­le elec­ti­ve? Nu? Ar tre­bui să vă stră­duiţi s-o fa­ceţi, cre­deţi-mă…

Doc­to­rul Eu­cli­des da Cun­ha şi-a scos oche­la­rii. Şter­gân­du-le ne­a­tent len­ti­le­le, s-a în­tors şi mai mult spre Lo­re­da­na:

Es wan­delt nie­mand un­ges­traft un­ter Pal­men, a de­cla­mat bând, und die Ge­sin­nun­gen ändern sich ge­wiss in ei­nem Lan­de, wo Ele­fan­ten und Ti­ger zu Haus sind! Ceea ce s-ar pu­tea tra­du­ce cam aşa: nu te poţi plim­ba fără ris­curi pe sub pal­mieri, iar idei­le se schim­bă obli­ga­to­riu în­tr-o ţară în care ele­fan­ţii şi ti­grii sunt la ei aca­să. Fiind­că, pe aici, şi nu mă în­do­iesc că sun­teţi de acord cu mine, avem o mul­ţi­me de băr­baţi în care se re­u­nesc gre­u­ta­tea pa­chi­der­mu­lui şi fe­ro­ci­ta­tea fia­rei săl­ba­ti­ce…

— Doc­to­re, ca de obi­cei, în­fru­mu­se­ţaţi lu­cru­ri­le, a in­ter­ve­nit Eléa­zard.

Apoi, după o tă­ce­re de câ­te­va cli­pe, ab­sor­bit dintr-odată de obli­ga­ţi­i­le con­du­su­lui ma­şi­nii:

— Ba, aş zice mai mult: le tra­ves­tiţi! Dacă îmi amin­tesc eu bine, săr­ma­na Ot­ti­lia scria asta doar pen­tru a pro­vo­ca băr­ba­ţii să se ocu­pe mai atent de lu­mea din ju­rul lor, pro­pu­nân­du-şi să stig­ma­ti­ze­ze far­me­cul ne­să­nă­tos al exo­tis­mu­lui, şi nu nu­mai sim­pla pre­e­mi­nen­ţă mas­cu­li­nă. Or mă-nşel?…

— Vă în­şe­laţi com­plet, dra­gă prie­te­ne! a ri­di­cat doc­to­rul vo­cea pen­tru a se pu­tea face au­zit. Ar fi tre­buit să mă în­do­iesc că-l pu­teţi avea la de­ge­tul mic pe Go­e­the… E doar o bu­ta­dă, dar men­ţin ceea ce am afir­mat! Ni­meni nu mă va pu­tea îm­pie­di­ca nici­o­da­tă să las o fra­ză să spu­nă ceva mai mult de­cât pare a o face. Fiind­că tot am ajuns la el, amin­tiţi-vă în în­tre­gi­me pa­sa­jul şi veţi ve­dea că, de­par­te de a-l fi tra­ves­tit, îi sunt ab­so­lut fi­del. Fiind­că, în­tr-a­de­văr, to­tul plea­că de la cu­ge­ta­rea asu­pra ra­por­tu­ri­lor din­tre om şi na­tu­ră: ar tre­bui să cu­noaş­tem ori să în­vă­ţăm să cu­noaş­tem fi­in­ţe­le vii care ne în­con­joa­ră. A te în­con­ju­ra de mai­mu­ţe, de pa­pa­gali, în­tr-o ţară în care aces­tea nu sunt de­cât niş­te cu­rio­zi­tăţi, în­seam­nă a te îm­pie­di­ca să-ţi ob­servi ade­vă­ra­ţii com­pa­trioţi, co­pa­cii fa­mi­liari, ani­ma­le­le sau per­soa­ne­le care au fă­cut din noi ceea ce sun­tem. Ar­bo­re­le care te îm­pie­di­că să vezi pă­du­rea este, în­tr-un fel…, simp­to­mul unei gra­ve de­re­glări. Smul­se din me­diul lor na­tu­ral, aceste crea­turi bi­za­re sunt pur­tă­toa­re de an­goa­să, de dis­pe­ra­re pe care ne-o trans­mit ca prin con­ta­giu­ne şi care ne trans­for­mă în pro­fun­zi­me: E ne­vo­ie de o via­ţă he­te­ro­cli­tă şi tu­mul­tuoa­să, zice Go­e­the, pen­tru a pu­tea su­por­ta în jur mai­mu­ţe, pa­pa­gali şi ne­gri

— Chiar vor­beş­te de­spre „ne­gri“? l-a în­tre­rupt Lo­re­da­na.

— Da, dar fără nici­o um­bră de ra­sism, după câte ştiu. Nu ui­taţi că, la vre­mea res­pec­ti­vă, era la mare cău­ta­re să ai sclavi ne­gri pe post de ser­vi­tori. Este un dis­curs în ma­nie­ra lui Ro­us­seau, dacă în­ţe­le­geţi ce vreau să zic.

Lo­re­da­na i-a zâm­bit blând. Doc­to­rul Eu­cli­des o cu­ce­ri­se încă de la pri­me­le cu­vin­te de bun-ve­nit, cu două ore mai îna­in­te. Cu pă­rul şi bar­bi­şo­nul ca li­pi­te din ca­u­za cu­ren­tu­lui, se­mă­na cu un gri­fon, cu vâr­ful na­su­lui as­cu­ţit amu­şi­nând în vânt…

— Re­ci­pro­ca este şi ea va­la­bi­lă! În exact sen­sul pa­sa­ju­lui pe care l-am ci­tat. Ri­di­cat de pe pă­mân­tul lui na­tal şi arun­cat, de bu­nă­vo­ie ori nu, pe unul străin, omul se schim­bă… De­gea­ba pune mâna pe pa­pa­gali, pe mai­mu­ţe, pe… băş­ti­naşi, să spu­nem, chiar în me­diul lor, tot un dez­ră­dă­ci­nat va ră­mâ­ne fără altă al­ter­na­ti­vă de­cât dis­pe­ra­rea le­ga­tă de lip­sa lui de re­pe­re ori de in­te­gra­rea com­ple­tă în noua lume. În am­be­le ca­zuri, ajun­ge el în­suşi ne­grul de­spre care vor­beam: un ne­fe­ri­cit in­ca­pa­bil să se acli­ma­ti­ze­ze în acel uni­vers în care to­tul îi sca­pă, un in­firm, în cu­rând, in­ca­pa­bil să re­fa­că le­gă­tu­ri­le cu ţara lui, în cel mai bun caz un tră­dă­tor ce va visa în­trea­ga via­ţă la o cul­tu­ră pe care până şi co­piii lui o vor asi­mi­la cu greu…

— As­ta cred şi eu, a in­ter­ve­nit Eléa­zard pe un ton care îi con­tra­zi­cea acor­dul. Deşi o ase­me­nea opi­nie o poţi auzi, ca ata­re, şi din gura unui pa­triot tur­bat ori a unui fas­cist care se opu­ne din prin­ci­piu te­ro­ri­zan­tu­lui me­ti­saj. Tim­pu­ri­le s-au schim­bat, acum ajungi mai ra­pid de la un ca­păt la ce­lă­lalt al pla­ne­tei de­cât de la Wei­mar la Leip­zig pe vre­mea lui Go­e­the. Că de­plân­gem sau ne bu­cu­răm de fe­no­men, di­fe­ren­ţe­le cul­tu­ra­le se es­tom­pea­ză şi vor sfârşi prin a dis­pă­rea în fa­voa­rea unui ames­tec ine­dit în is­to­ria uma­ni­tă­ţii… Dar care este le­gă­tu­ra cu Moreira?

— Nici­u­na, dra­gă prie­te­ne, nici­u­na, a chi­co­tit doc­to­rul în tă­ce­re. Şi de ce ar tre­bui să fie? După alte toa­te — a con­ti­nuat, în­tor­cân­du-se încă o dată spre Lo­re­da­na —, nu eu sunt ace­la care tră­ieş­te cu un pa­pa­gal…

— Unu la zero pen­tru dum­nea­voas­tră, a iz­buc­nit şi ea în râs.

— Aveţi no­roc că am ajuns, a răs­puns Eléa­zard con­du­când ma­şi­na pe ale­ea re­zer­va­tă in­vi­ta­ţi­lor de onoa­re. Alt­fel v-aş fi ară­tat eu de ce sunt în sta­re!

Şi i-a su­râs bă­trâ­nu­lui cu afec­ţiu­ne, însă Lo­re­da­na i-a ză­rit pe cea­fă o ro­şea­ţă care până atunci nu era aco­lo.

(fragment din Acolo unde tigrii sunt la ei acasă de Jean-Marie Blas de Roblès)

%d blogeri au apreciat: