Una dintre cele mai tari cărţi care mi-au picat în mână în ultima vreme este Noi – Gândim a lui Charles Leadbeater, apărută la editura Publica. Recunosc că în ultima vreme am tot flirtat cu ideea de trainer – deşi nu în sensul clasic al cuvântului. Sunt atrasă mai mult de zonele experimentale ale acestui fenomen, de modul în care poţi face oamenii să interacţioneze în mod constructiv, fără a pierde în proces latura ludică, în afara corporaţiilor şi fără niciun alt scop decât acela de a urmări procesul şi a savura efectul final. Ce se întâmplă când oamenii mari încep să se joace?

Cu Noi – Gândim a fost aşa. Stăteam la birou şi discutam cu A. despre nu mai ştiu ce, timp în care mă jucam cu o carte. În timp ce o frunzăream, ochii mi-au căzut pe pagină, pe care se afla următoarea poveste:

„La finele lunii iulie a anului 2004, într-un cinematograf, după o reclamă pentru jocul science-fiction pentru computer, Halo 2, a apărut pe ecran o adresă de internet: www. ilovebees.com În următoarele câteva zile, mii de fani ai jocului Halo şi alţii intrigaţi de adresă au vizitat site-ul, ce părea să aparţină unei apicultoare pe nume Margaret, care nu mai era de găsit. Reţetele ei pe bază de miere fuseseră înlocuite cu 210 coordonate ale unui sistem de poziţionare pe glob. Fiecărui set de coordonate îi era ataşată o anumită oră dintr-o zi, la interval de patru minute, de-a lungul a douăsprezece ore. Un mesaj avertiza că „sistemul este în pericol” şi un ceas număra invers timpul rămas până la o dată care s-a dovedit a fi 24 august. În josul paginii-gazdă a lui Margaret era întrebarea: Ce s-a întâmplat cu această pagină? şi un link către un blog al nepoatei lui Margaret, Dana, care schimbase aproape o sută de e-mailuri cu vizitatorii paginii, înainte să dispară şi ea fără nicio explicaţie.

Asta era tot: nicio indicaţie, nicio regulă, doar un mister care trebuia dezlegat, un set de numere aparent complex şi un cronometru. În următoarele patru luni de zile, 600 000 de oameni – majoritatea elevi sau studenţi din SUA – au încercat să rezolve misterul paginii de web a lui Margaret, începând prin a afla ce însemnau acele coordonate. A urmat o desfăşurare uimitoare de inteligenţă şi creativitate colaborativă de masă. Participanţii la I Love Bees au început să facă schimb de păreri legate de posibila semnificaţie a coordonatelor. Au creat bloguri şi bulletin boards, site-uri şi grupuri pentru mesaje. Dar au făcut mai mult decât să posteze şi să împărtăşească informaţii. În spatele puzderiei de bloguri şi e-mailuri, exista o ordine vizibilă în tot ceea ce făceau. Au început să sorteze şi să analizeze împreună informaţiile. Au elaborat teorii despre semnificaţia coordonatelor, au conceput planuri şi s-au împărţit în echipe, ca să investigheze misterul pe mai multe căi. În cele din urmă, după multe încercări, au elaborat o teorie la care au aderat toţi jucătorii, iar în ultimele faze, au hotărât împreună cum aveau să acţioneze în mod coordonat mii de oameni. Au făcut toate astea fără să se cunoască între ei şi fără să aibă un superior. Nu s-au oferit prime şi, în general, niciunul dintre stimulentele pe care le considerăm necesare pentru ca oamenii să se pună pe treabă. Participanţii au fost deosebit de bine organizaţi, fără să constituie o organizaţie.”

Mi s-a părut un proiect absolut genial.

Foto via Pacing the Panic Room

Aş vrea să am capacitatea de a pune în mişcare o astfel de forţă, de a-i face pe oameni să gândească, să se implice, să interacţioneze, să fie vii unul cu celălalt.

Despre Charles Leadbeate, autorul cărţii Noi-Gândim,  am aflat că a fost unul dintre consilierii lui Tony Blair şi se numără printre cei la care apelează guvernul Marii Britanii pe teme legate de internet şi de economia cunoaşterii. E consultant pe probleme de inovaţie pentru BBC, Vodafone, Microsfot, Roayel Shakespeare Company – pe scurt, genul de tip care te face să te întrebi: cum o fi să fii aşa deştept?

Pentru cei interesaţi de acest titlu, îl pot comanda aici. Lecturi plăcute!