Archive for mai 13, 2010


Maestrul de aikido


Doamna Elisabeta Lasconi povesteşte în ultimul său articol publicat în Revista Cultura, descoperirea pe care a făcut-o citind Darul ploii, de Tan Twan Eng, publicat la TREI. Iată mai jos câteva fragmente din notele domniei sale:

 

O ramă sumbră…

„Darul ploii“ a impus în 2008 un tânar prozator – Tan Twan Eng propulsându-l pe lista de nominalizări pentru Booker Prize, fapt ce echivalează cu o consacrare: roman masiv, de peste 600 de pagini, unul dintre cele mai frumoase şi mai dense traduse la noi în ultimii ani, complex şi profund prin lumea înfăţişată, fermecator prin fluiditate epică şi prin personaje, probând har de mare povestitor.

Tan Twang Eng s-a născut la Penang, a crescut în mai multe locuri din Malaesia, a studiat dreptul la Londra şi a profesat avocatura la o prestigioasă firmă din Kuala Lumpur, a scris şi a călătorit în Africa. S-a stabilit la Cape Cod şi lucrează la al doilea roman. Împreună cu Tash Aw a adus pe hărţile ficţiunii o ţară misterioasă, Malaesia, plină de culoarea pe care o dau interferenţele etnice şi culturale.

Scriitorul reciclează două convenţii, una a înrămării şi alta a confesiunii la persoana I: un domn distins, trecut de 70 de ani, Philip Hutton, trăitor toată viaţa în Penang, în casa unde se născuse, se trezeşte cu un oaspete necunoscut – o japoneză de vârsta lui, venită să afle tot ce-i poate spune despre Endo-san, maestrul său de aikido, în vremea adolescenţei ce a coincis cu anii celui de-al Doilea Război Mondial.

Rama cuprinde povestea de suprafaţă – întâlnirea celor doi septuagenari, care au în comun pasiunea pentru aikido insuflată de acelaşi maestru, pe care l-au iubit toată viaţa amândoi si care le-a hotarât destinele. Philip Hutton rememorează întâmplări petrecute în urmă cu jumătate de secol în faţa femeii aduse aici în mod straniu de o scrisoare ce a rătăcit între ţări şi oraşe cam tot atâta timp.

Cei doi îşi reunesc singurătăţile, povestirea devine calea prin care japoneza Michiko îşi potoleşte dorul de-o viaţă, iar Philip Hutton îşi leapădă povara comprimată în sine de atâtea decenii. Ea are nevoie să asculte ultima poveste înaintea sfârşitului, el are nevoie să se elibereze de prea multe vinovăţii, fiind singurul rămas în viaţă din toată familia ca să depună mărturie despre cele petrecute.
 

… cu istorii mirobolante

 
Confesiunea lui Philip Hutton cuprinde povestea unei adolescenţe ieşite din comun, saga unei familii şi drama celor prinşi în vârtejul razboiului: presiunea produsă de invadarea Chinei de către japonezi, intrarea Angliei în lupta, atacarea Penang-ului şi cucerirea lui de către japonezi, ocupaţia şi luptele de gherilă, trădări şi complicităţi, fidelităţi şi duşmănii, toate compun fundalul istoric al cărţii.

Prim-planul narativ îl ocupă un splendid Bildungsroman: formarea unui tânăr prins între două lumi, fiul unui englez bogat, proprietarul unei mari companii, şi al unei chinezoaice îndrazneţe care a sfidat prejudecăţi şi voinţa propriei familii. Copil, se simte străin de cei doi fraţi mai mari şi de sora sa, toţi din prima căsătorie a tatălui. Refugiul îl oferă marea şi o insulă apropiată de proprietatea familiei.

Drama lui Philip Hutton este cea a identităţii. Europenii îl percep chinez, chinezii văd că seamănă mai mult cu „diavolii străini“, îl resping şi unii şi alţii, condiţia de metis (pentru care traducătoarea a folosit cuvântul românesc cu tentă peiorativa „corcitura“) produce o insuportabilă alienare. Aşa că apariţia unui străin venit să locuiască pe insulă cu acordul tatălui său îi schimbă viaţa, prin iniţierea în aikido.

Mai multe romane se împletesc ori se despletesc în destinul tânărului Philip Hutton prin fire epice mereu încordate într-un suspans magistral: romanul coloniei britanice şi cel al lumii chineze, romanul invaziei japoneze şi al ocupaţiei, simultan cu rezistenţa chineză şi războiul din umbră purtat de britanici, romanul vârstelor opuse (senectute şi adolescenţă) şi al alianţelor stranii, ca şi binecunoscuta confruntare Orient şi Occident.

„Darul ploii“ aparţine atât unei tradiţii, construită de Joseph Conrad, Somerset Maugham, Graham Greene şi J.G. Ballard, cât şi actualităţii ori chiar unei mode lansate în ultimii ani prin câteva titluri cu mare succes de public – „Fabrica de mătase“ de Tash Aw, „Profesoara de pian“ de Janice Y. K. Lee, „Pictoriţa din Shanghai“ de Jennifer Cody Epstein (traduse la noi prompt în colectţia Raftul Denisei, Editura Humanitas fiction). In mod uimitor, un scriitor reuşeşte să le reunească în romanul său de debut.

 

Iniţierea în aikido…

Miezul unic al romanului îl formează iniţierea intr-o arta martiala, mai curând disciplina sau filosofie acceptata ca modelare deplina – a spiritului, a trupului, a sufletului. Legătura dintre maestru şi ucenic se învăluie în ambiguitate, implică iubire şi datorie, imposibil de înţeles în esenţa lor de gândirea europeană. Iniţierea pare calea profitabilă de a atinge echilibrul şi armonia între două fiinţe sortite întâlnirii de-a lungul mai multor existente.

Temele romanului iniţiatic îl definesc şi singularizează pe Tan Twan Eng: destinul înţeles că balans între predestinare şi alegere, prezicerea ce antrenează acceptare şi împotrivire şi mai ales tema reîncarnării, prin sufletele pereche traversând vieţile înlănţuite, iluminarea numită satori ca experienţă ce leagă între ele fragmentele eului risipite în vieţi diferite. Şi aici „Darul ploii“ oferă episoadele cele mai frumoase dintr-o serie imensă de opere care ne-au familiarizat cu tradiţia orientală. […]

Continuarea aici


Când dragostea nu merge bine, sufletul nostru nu merge bine, iar mintea ne joacă feste. Depresie, anxietate, atacuri de panică, probleme sexuale, stres, alcoolism şi dependenţă de droguri sunt toate tulburări în dialogul nostru cu dragostea. Oricât de simplu ar suna, eşecurile noastre afective sunt la baza teoretică a celor mai sofisticate şcoli de dezvoltare psihologică.

Psihologul american Alon Gratch, identifică în cartea sa Dacă dragostea ar putea gândi şapte tipare care ne împiedică să gasim dragostea şi fericirea.

El ne arată cum să recunoaştem tiparul de relaţie pe care-l repetăm, să acceptăm părţile bune şi părţile rele din relaţiile noastre şi ne ajută să reuşim să ne gândim la relaţiile noastre, atât de pline de sentimente care, uneori, ne copleşesc. Pentru a ne opri din repetarea acestor tipare ale iubirii iluzorii şi a găsi iubirea reală şi durabilă, autorul ne indică trei paşi pe care trebuie să-i urmăm.

***

Ar putea fi acesta un om sau doar o iluzie? Nu, nu ar putea fi iluzie. OVIDIU (fragment din capitolul 2: Dragostea virtuală)

„Originalul Pygmalion – din mitologia greacă a fost un sculptor celebru care îşi încheiase socotelile cu femeile, pe care le considera târfe nedemne de încredere. Totuşi, el avea nevoie de aceste obiecte ale dispreţului său, dorind cu certitudine una cu care să-şi împartă patul. Aşa ca profitând de talentele sale creatoare, a meşteşugit o statuie de femeie, făcând-o mai frumoasă decât ar fi putut fi vreodată orice femeie. Şi, bineînţeles, Pygmalion a sfârşit prin a se îndragosti de propria lucrare.

I-a pus numele Galateea şi a copleşit-o cu flori, cristale, păsari de companie şi haine. Vorbea cu ea, o ţinea în braţe şi o săruta. Pygmalion era acum profin îndrăgostit şi se ruga la Venus pentru o soţie exact ca fata de fildeş. Când i-a sărutat buzele, Pygmalion a simţit că se încălzesc. Apoi, Galateea a roşit, ochii i s-au deschis, şi …o binecuvântată căsătorie a urmat in scurt timp.

Dacă viaţa ar putea imita mitul! De fapt o şi face, dar numai până la un punct. Când suntem îndragostiţi, credem că respectiva persoană este foarte specială, dar de fapt noi ne creăm, de asemenea, o imagine în mintea noastră, astfel încât să ne ofere exact ceea ce avem nevoie. În acest sens, a te îndrăgosti înseamnă a trece cu vederea imperfecţiunile pe care, de altfel, nu suntem prea dornici să le observăm…

Un nas mare, început de chelie, coapse mari, nări mari, ego puternic, sâni mici, sau buzunare mici sunt toate irelevante când ne îndragostim…

Dus la extremă acesta este sindromul Pygmalion, de obicei o caracteristică principală a dragostei virtuale. Suntem îndrăgostiţi de o construcţie prefabricată a propriei creaţii, care are foarte puţin de-a face cu persoana cu care ne întalnim. Din păcate nu ştim asta suficient de devreme în relaţie pentru că, inconştient alegem oameni şi situaţii care complică realitatea…

Dacă sindromul Pygmalion este o extremă, pe cursul potrivit, el duce de obicei, la extrema opusă: sindromul Frankenstein. Ca Frankenstein din cartea lui Mary Shelly sfârşim prin a crea un monstru care se întoarce împotriva noastră. Este posibil ca ea să nu fie o ratată săracă şi cu defecte, până la urmă! Dar adevărul mult mai echitabil este că, inconştient, am vrut să evităm să fim dezamăgiţi … „

%d blogeri au apreciat: