Archive for mai 7, 2010



A face întotdeauna pe plac copiilor nu înseamnă educaţie, ci doar seducţie. Ideal este ca cel mic să fie pus cât mai repede față în față cu realitatea.

Orice părinte ştie cât de dificil este să îmbini iubirea şi respectul pentru copil cu autoritatea. Exagerarea într-un sens sau altul produce perturbări în comportamentul copilului, se arată în noul volum Cum să ne educăm copiii.

Aldo Naouri, pediatru şi psihoterapeut, demonstrează în această carte că în lumea contemporană balanţa a înclinat prea mult în favoarea iubirii şi toleranţei faţă de copil, pierzându-se din vedere importanţa autorităţii. De aceea, prima urgenţă în educaţie este tocmai reabilitarea autorităţii, ceea ce presupune recurgerea la interdicţii şi frustrări.

***

Spre exemplificare, iată un pasaj din volumul Cum să ne educăm copiii privitor la importanța confruntării celui mic cu realitatea în culorile ei reale (citatul este din excelentul capitol intitulat ”Elogiul frustrării”):

”Ce este de făcut pentru ca acest copil să poată, fără mari dificultăţi, să se insereze și să se înscrie mai târziu în lumea adulţilor care îi este destinată? Trebuie să facem din acest copil o fiinţă bună și profund morală într-o lume „rousseauistă“? Sau, pur și simplu, ar trebui mai bine un fel de „șmecher“ capabil să se descurce în orice situaţie? A face din el o oaie nu ar însemna, pe termen lung, să-i faci un serviciu. Ar însemna chiar să-l încredinţezi unui mediu care nu îi va face cu siguranţă nici cel mai mic cadou.

Un șmecher, chiar „simpatic“, nu ar putea nicidecum să fie un scop în sine! Aceasta ar însemna să agravezi în mod intenţionat situaţia deja deplorabilă împotriva căreia credem că ar trebui să-l înarmăm. Soluţia care se impune nu poate fi nici produsul unui amestec al celor două opţiuni.

Ar trebui construită o fiinţă cât mai bună posibil, dar suficient de solidă, de asemenea pentru a putea să se înscrie în umanitate fără a se lăsa distrusă de cei asemănători ei, mai puţin dispuși decât ea să o facă. Ceea ce ar însemna că trebuie efectiv să-l înarmăm pe copil, altfel spus să-l aruncăm, cât mai devreme posibil, fără violenţă, dar și fără ezitare, în realitatea mediului său imediat pentru a-i permite să-i sondeze măsura, să i se adapteze.

Or, cu ce primă realitate va fi el confruntat? De fapt, cu realitatea care nu i-a fost prezentată mai devreme, și anume că nu este singur pe lume și cu atât mai puţin în centrul ei, că nu are niciun drept să aibă o asemenea pretenţie și că nimic, dar absolut nimic nu îi este îndatorat”.

 


Alice Popescu, autoarea cărții O sociopsihanaliză a realismului socialist publicată anul trecut de Editura Trei a obținut joi, 6 mai, unul din cele trei premii pentru debut oferite anual de revista ”România literară”.

O sociopsihanaliză a realismului socialist nu este o carte despre victime, ci una despre conştientizare, convocând — pentru prima oară în literatura română — instrumentele psihanalizei, ale sociologiei, antropologiei, psihologiei sociale şi sociologiei muncii, într-un studiu transdisciplinar dedicat realismului socialist şi traumei totalitare.

”Cartea pe care Alice Popescu a consacrat-o realismului socialist (o premieră la noi) merge la rădăcinile unui curent care s-a născut în anii ’30 în Rusia sovietică şi a cucerit apoi literaturile est-europene. Aceste rădăcini sunt în număr de două: preeminenţa inconştientului colectiv şi nevoia de a oferi maselor o religie profană”, observă criticul Nicolae Manolescu în prefața volumului.

„Precum un avorton expulzat din corpul literaturii, realismul socialist, acest proiect absurd care, fără să trăiască, a existat totuşi, ne priveşte cu ochii măriţi din borcanul formolizat al istoriei. Hipnotic, chiar dacă numai pentru un timp“ – Alice Popescu, O sociopsihanaliză a realismului socialist

”Nu atât Freud, cât Jung, Adler, Erich Fromm şi îndeosebi Herbert Marcuse, cu ideile sale despre ’reprimarea suplimentară’ şi ’principiul randamentului’, constituie ’motoarele’ acestei cărţi succinte, dar dense, scrise cu talent eseistic, nerv critic şi o participare ce indică exorcizarea unei traume pe care foştii adolescenţi ai anilor ’80 o cunosc direct”, notează criticul Paul Cernat într-o recenzie din Revista ”22” la volumul lui Alice Popescu.

%d blogeri au apreciat: