Printesa gheturilor

romane politiste

Ca­sa era pus­tie şi goa­lă. Ră­coa­rea pă­trun­dea în toa­te un­ghe­re­le. O poj­ghi­ţă de ghea­ţă se for­ma­se în cadă. Pie­lea fe­meii în­ce­pu­se să ca­pe­te o nuan­ţă uşor vi­ne­ţie.

I se pă­rea ca o prin­ţe­să, aşa cum era în­tin­să aco­lo. O prin­ţe­să de ghea­ţă.

Po­dea­ua pe care stă­tea era rece ca ghea­ţa, dar fri­gul nu îl de­ran­ja. În­tin­se mâna şi o atin­se.

Sân­ge­le de pe în­che­ie­tu­ri­le ei se în­che­ga­se de mult.

Dra­gos­tea pen­tru ea nu fu­se­se nici­o­da­tă mai pu­ter­ni­că. Îi mân­gâ­ia bra­ţul ca şi cum ar fi mân­gâ­iat su­fle­tul care pă­ră­si­se cor­pul.

Nu se uită îna­poi când ple­că. Nu era adio, ci pe cu­rând.

[…] Era obo­si­tă. Moar­tă de obo­sea­lă. Eri­ca Falck în­chi­se cal­cu­la­to­rul şi mer­se în bu­că­tă­rie să-şi mai pună ca­fea. Se sim­ţea pre­sa­tă din toa­te păr­ţi­le. Edi­tu­ra voia o pri­mă ver­siu­ne a căr­ţii în au­gust, iar ea abia în­ce­pu­se să scrie. Car­tea de­spre Sel­ma La­ger­löf — a cin­cea din se­ria de bio­gra­fii ale fe­mei­lor scri­i­toa­re su­e­de­ze — ar fi tre­buit să fie cea mai bună, dar îi lip­sea cu de­să­vâr­şi­re che­ful de scris. Pă­rin­ţii ei mu­ri­se­ră de mai bine de o lună, însă du­re­rea era la fel de in­ten­să ca atunci când pri­mi­se ves­tea mor­ţii lor. Să facă or­di­ne prin­tre lu­cru­ri­le din casa pă­rin­teas­că se do­ve­di­se a fi mult mai is­to­vi­tor de­cât cre­zu­se. Totul îi tre­zea amin­tiri. Îi lua mul­te ore să um­ple o cu­tie, fiind­că fie­ca­re lu­cru îi adu­cea în min­te ima­gini din­tr-o via­ţă care une­ori i se pă­rea foar­te aproa­pe, iar al­te­ori foar­te, foar­te în­de­păr­ta­tă. Dar n-a­vea de ales, îm­pa­che­ta­tul avea să du­re­ze cât timp era ne­ce­sar.

Pen­tru mo­ment, apar­ta­men­tul din Stoc­kholm era în­chi­riat, aşa că pu­tea foar­te bine să stea aici în Fjällbac­ka şi să scrie. Casa era si­tua­tă în­tr-un loc pu­ţin mai izo­lat, la Sälvik, şi at­mo­sfe­ra era cal­mă şi pli­nă de li­niş­te.

Eri­ca se aşe­ză pe ve­ran­dă şi se uită spre ar­hi­pe­lag. Pri­ve­liş­tea nu în­ce­ta nici­o­da­tă s-o lase fără res­pi­ra­ţie. Fie­ca­re ano­timp ofe­rea un pei­saj nou şi spec­ta­cu­los, iar azi se ară­ta un soa­re stră­lu­ci­tor ce arun­ca va­luri au­rii de lu­mi­nă peste ghea­ţa groa­să ce plu­tea pe apă. Ta­tăl ei ar fi iu­bit o ast­fel de zi.

Simţi că o po­di­deş­te plân­sul, iar ae­rul din casă de­veni brusc apă­să­tor. Se ho­tă­rî să facă o plim­ba­re. Ter­mo­me­trul ară­ta mi­nus cinci­spre­ze­ce gra­de şi îşi tra­se pe ea mai mul­te pu­lo­ve­re, unul peste al­tul. Simţi fri­gul muş­că­tor când păşi afa­ră din casă, dar, după ce mer­se pu­ţin cu pas ho­tă­rât, re­uşi să se în­căl­zeas­că.

Afa­ră era o li­niş­te care par­că te eli­be­ra. Nu se ză­rea nici ţi­pe­nie de om. Sin­gu­rul su­net pe care îl au­zea era pro­pria res­pi­ra­ţie. Con­tras­tul faţă de lu­ni­le de vară era pu­ter­nic. Atunci co­mu­ni­ta­tea era pli­nă de via­ţă. Eri­ca pre­fe­ra să stea de­par­te de Fjällbac­ka pe tim­pul ve­rii. Chiar dacă ştia că oa­me­nii de aco­lo de­pin­deau de tu­rism pen­tru a su­pra­vie­ţui, nu pu­tea să sca­pe de sen­za­ţia că, în fie­ca­re vară, erau in­va­daţi de un nor imens de lă­cus­te. Un mon­stru cu mai mul­te ca­pe­te care în­cet-în­cet, an de an, în­ghi­ţea ve­chiul sat de pes­cari, cum­pă­rând toa­te ca­se­le de lân­gă apă şi în­te­meind o so­cie­ta­te-fan­to­mă timp de nouă luni pe an.

Pes­cui­tul fu­se­se sur­sa de hra­nă pen­tru oa­me­nii din Fjällbac­ka timp de sute de ani. Pă­mân­tul arid şi lup­ta acer­bă pen­tru su­pra­vie­ţui­re îi fă­cu­se­ră pe oa­meni aspri şi pu­ter­nici, de­pin­zând de he­rin­gul care se adu­na sau nu în pla­se­le pes­ca­ri­lor. După ce Fjällbac­ka a de­ve­nit un loc pi­to­resc, atră­gând tu­rişti cu por­to­fe­le dol­do­ra de bani în vre­me ce pes­cui­tul ajun­se­se să nu mai fie prin­ci­pa­la sur­să de ve­nit, Eri­căi i se pă­rea că lo­cal­ni­cii erau din ce în ce mai des­cu­ra­jaţi. Ti­ne­rii ple­cau la oraş, iar bă­trâ­nii vi­sau la vre­mu­ri­le de odi­nioa­ră. Ea în­săşi se nu­mă­ra prin­tre cei care ale­se­se­ră să ple­ce.

Grăbi pa­sul şi mai tare şi o luă la stân­ga spre dea­lul care du­cea la şcoa­la Hĺken­bac­ken. În timp ce se apro­pia de vâr­ful dea­lu­lui, îl auzi pe Ei­lert Berg stri­gând ceva inin­te­li­gi­bil. Dă­dea din mâini şi se în­drep­ta spre ea.

— E moar­tă.

Ei­lert res­pi­ra re­pe­de, cu gâ­fâi­turi mici şi sacadate, şi un su­net ne­plă­cut, as­cu­ţit se au­zea din piep­tul lui.

— Li­niş­teş­te-te, Ei­lert. Ce s-a în­tâm­plat?

— E moar­tă, aco­lo, înăun­tru.

Ară­ta cu mâna spre casa mare, din lemn, zu­gră­vi­tă în al­bas­tru des­chis, din vâr­ful dea­lu­lui şi, în ace­laşi timp, o im­plo­ra pe Eri­ca din pri­viri.

Dură ceva până când Eri­ca în­ţe­le­se ce spu­nea, dar, oda­tă ce cu­vin­te­le i se fi­xa­ră în min­te, trânti poar­ta în­dă­răt­ni­că şi porni ane­vo­ie prin ză­pa­dă până la uşa din faţă. Ei­lert lă­sa­se uşa des­chi­să, iar ea păşi cu gri­jă peste prag, ne­si­gu­ră de ce avea să vadă. Din­tr-un mo­tiv oa­re­ca­re, nu se gân­di­se să-l în­tre­be.

Ei­lert o urmă în tă­ce­re şi, fără un cu­vânt, ară­tă spre baia de la par­ter. Eri­ca nu se grăbi, se în­toar­se şi se uită în­tre­bă­toa­re la el. Băr­ba­tul era pa­lid şi, cu o voce stin­să, rosti:

— Aco­lo, înăun­tru.

Eri­ca nu mai fu­se­se în casa aceea de o veş­ni­cie, dar o cu­nos­cu­se foar­te bine oda­tă şi ştia unde era baia. Ae­rul în­ghe­ţat o fă­cea să tre­mu­re, deşi pur­ta hai­ne căl­du­roa­se. Îm­pin­se uşor uşa băii şi păşi înăun­tru.

Având în ve­de­re in­for­ma­ţi­i­le suc­cin­te pe care i le dă­du­se Ei­lert, nu era si­gu­ră la ce să se aş­tep­te, însă ni­mic nu o aver­ti­za­se asu­pra sân­ge­lui. Baia era pla­ca­tă cu fa­ian­ţă albă, iar efec­tul sân­ge­lui din cadă şi din ju­rul aces­te­ia era ast­fel şi mai pu­ter­nic. Pen­tru o se­cun­dă i se păru fru­mos con­tras­tul, până când îşi dădu sea­ma că în cadă era cu ade­vă­rat o fi­in­ţă uma­nă.

În ciu­da nuan­ţe­lor ne­fi­reşti, pa­li­de şi vi­ne­ţii ale ace­lui corp, Eri­ca re­cu­nos­cu ime­diat cine era — Ale­xan­dra Wij­kner, fos­tă Car­lgren, fiica fa­mi­liei ce de­ţi­nea casa în care se afla ea acum. În co­pi­lă­rie fu­se­se­ră cele mai bune prie­te­ne, dar par­că tre­cu­se o via­ţă în­trea­gă de atunci. Acum, fe­me­ia din cadă pă­rea o străi­nă.

Sla­vă Dom­nu­lui, ochii ca­da­vru­lui erau în­chişi, dar bu­ze­le aveau o nuan­ţă in­ten­să de al­bas­tru.

O poj­ghi­ţă sub­ţi­re de ghea­ţă îi aco­pe­rea corpul, as­cun­zând cu to­tul par­tea in­fe­rioa­ră a tru­pu­lui. Bra­ţul drept, brăz­dat de sân­ge, atâr­na pe mar­gi­nea că­zii, cu de­ge­te­le în­mu­ia­te în bal­ta de sân­ge în­che­gat de pe po­dea. O lamă de ras se afla pe mar­gi­nea că­zii. Ce­lă­lalt braţ se ve­dea doar de la cot în sus, res­tul fi­ind as­cuns sub poj­ghi­ţa de ghea­ţă. Şi ge­nun­chii ie­şeau prin su­pra­fa­ţa în­ghe­ţa­tă. Pă­rul blond şi lung al lui Alex era răs­fi­rat ca un evan­tai peste mar­gi­nea că­zii, dar pă­rea tare şi în­ghe­ţat.

Eri­ca stă­tu mult timp ui­tân­du-se la ea. Tre­mu­ra atât din ca­u­za fri­gu­lui, cât şi a sen­ti­men­tu­lui de sin­gu­ră­ta­te pe care îl in­spi­ra acest ta­blou ma­ca­bru. Se re­tra­se în­ce­ti­şor din în­că­pe­re. […]

Eri­ca se ho­tă­rî să-şi ur­me­ze in­stinc­tul şi să-i vi­zi­te­ze pe pă­rin­ţii Ale­xan­drei. Nu e uşor să-ţi pierzi un pă­rin­te, dar este oa­re­cum le­gea na­tu­rii. Să-ţi pierzi un co­pil tre­buie să fie în­gro­zi­tor. Ba, mai mult, ea şi Ale­xan­dra fu­se­se­ră atât de apro­pia­te, cum nu­mai cele mai bune prie­te­ne pot fi. Asta, ce e drept, se în­tâm­pla­se cu două­zeci şi cinci de ani în urmă, dar o mare par­te din­tre amin­ti­ri­le ei lu­mi­noa­se din co­pi­lă­rie erau în mod in­tim le­ga­te de Alex şi de fa­mi­lia sa.

Casa pă­rea aban­do­na­tă. Mă­tu­şa Ale­xan­drei şi un­chiul din par­tea ma­mei lo­cu­iau pe Tal­lga­tan, la ju­mă­ta­tea dru­mu­lui din­tre cen­trul lo­ca­li­tă­ţii Fjällbac­ka şi cam­pin­gul din Sälvik. Casa se afla pe un deal, iar gră­di­na se în­cli­na că­tre drum, pe par­tea care dă­dea spre apă. Uşa prin­ci­pa­lă se afla în spa­te­le ca­sei, iar Eri­ca ezi­tă îna­in­te de a apăsa pe so­ne­rie. Su­ne­tul re­ver­be­ră, apoi se lăsă o tă­ce­re to­ta­lă. Nici cel mai mic zgo­mot nu se au­zea di­năun­tru. Era cât pe ce să se în­toar­că şi să ple­ce, când uşa se des­chi­se în­ce­ti­şor.

— Da?

— Bună ziua, sunt Eri­ca Falck. Eu am fost cea care…

Lăsă res­tul pro­po­zi­ţiei în aer. Se sim­ţea ca­ra­ghioa­să pen­tru că se pre­zen­ta­se aşa de ce­re­mo­nios. Mă­tu­şa lui Alex, Ulla Per­sson, ştia foar­te bine cine este ea. Mama Eri­căi şi Ulla fu­se­se­ră ac­ti­ve în aso­cia­ţia bi­se­ri­cii mulţi ani, iar câ­te­o­da­tă, du­mi­ni­ca, Ulla o în­so­ţea aca­să să bea o ca­fea îm­pre­u­nă.

Se dădu la o par­te şi o lăsă pe Eri­ca să in­tre în hol. Nici­un bec nu era aprins. În­tr-a­de­văr, avea să se facă sea­ră abia peste câ­te­va ore, dar du­pă-a­mia­za era deja pe tre­cu­te şi um­bre­le nop­ţii pu­neau stă­pâ­ni­re pe casă. Din ca­me­ra afla­tă în ca­pă­tul ho­lu­lui se au­zeau plân­se­te înă­bu­şi­te. Eri­ca îşi scoa­se pan­to­fii şi par­de­siul. Îşi dădu sea­ma că se miş­ca în cea mai mare li­niş­te şi cu cea mai mare aten­ţie, fiind­că at­mo­sfe­ra ca­sei îi im­pu­nea asta. Ulla se duse în bu­că­tă­rie şi o lăsă pe Eri­ca să in­tre sin­gu­ră în ca­me­ră. Când ajun­se acolo, plân­se­te­le se opri­ră. Pe o ca­na­pea din faţa unei fe­res­tre uria­şe stă­teau Bir­git şi Karl-E­rik Car­lgren, strâns îm­bră­ţi­şaţi. Amân­doi aveau fe­ţe­le ude şi brăz­da­te de la­crimi, iar Eri­ca se simţi de par­că era un in­trus în­tr-o sfe­ră pri­va­tă. Un loc pe care poa­te n-ar fi tre­buit să îl in­va­de­ze. Dar era prea târ­ziu să se mai răz­gân­deas­că acum.

Se aşe­ză cu gri­jă pe ca­na­pea­ua din faţa lor şi îşi lăsă mâi­ni­le pe ge­nunchi. De când in­tra­se în ca­me­ră, ni­meni nu sco­se­se nici­un cu­vânt.

— Cum era?

La în­ce­put, Eri­ca nu în­ţe­le­se în­tre­ba­rea lui Bir­git. Vo­cea-i era ca de co­pil. Nu ştiu ce să răs­pun­dă.

— Sin­gu­ră, zise ea în­tr-un fi­nal, dar re­gre­tă cu­vân­tul nu­mai­de­cât. N-am vrut să spun…

Res­tul pro­po­zi­ţiei nu se mai auzi, fi­ind în­ghi­ţit de tăcere.

— Nu s-a si­nu­cis!

Vo­cea lui Bir­git păru de­o­da­tă pu­ter­ni­că şi si­gu­ră pe sine. Karl-E­rik o ţi­nea de mână, dând din cap apro­ba­tor. Ob­ser­va­ră probabil ex­pre­sia scep­ti­că a Eri­căi, pen­tru că Birgit re­pe­tă:

— Nu s-a si­nu­cis! O cu­nosc mai bine de­cât ori­ci­ne şi ştiu că nici­o­da­tă n-ar fi pu­tut să se si­nu­ci­dă. N-ar fi avut nici­o­da­tă cu­ra­jul să o facă! Şi tu tre­buie să ştii asta. Şi tu ai cu­nos­cut-o!

Dă­dea să se ri­di­ce la fie­ca­re si­la­bă, iar Eri­ca zări o li­că­ri­re în ochii ei. Bir­git îşi strân­gea mâi­ni­le şi le des­chi­dea spas­mo­dic, în mod re­pe­tat, ui­tân­du-se drept în ochii Eri­căi, până când una din­tre ele tre­bui să-şi în­toar­că pri­vi­rea. Eri­ca re­nun­ţă pri­ma. În­ce­pu să se uite prin ca­me­ră, pen­tru a evi­ta pri­vi­rea în­du­re­ra­tă a ma­mei Alexan­drei.

Ca­me­ra era con­for­ta­bi­lă, dar mult prea de­co­ra­tă pen­tru gus­tul Eri­căi. Per­de­le­le aveau fal­duri bo­ga­te, care că­deau ar­tis­tic pe po­dea şi se asor­tau cu per­ne­le în­flo­ra­te ale ca­na­pe­lei. În fie­ca­re loc­şor gă­seai câte un obiect de­co­ra­tiv. Vase sculp­ta­te din lemn, în­con­ju­ra­te cu pan­glici bro­da­te cu cru­ciu­li­ţe, îm­păr­ţeau ca­me­ra cu fi­gu­ri­ne din por­ţe­lan re­pre­zen­tând că­ţei cu ochii veş­nic umezi. Ceea ce în­fru­mu­se­ţa ca­me­ra era fe­reas­tra pa­no­ra­mi­că prin care se ve­dea un pei­saj fan­tas­tic. Eri­ca îşi do­rea să în­ghe­ţe acel mo­ment şi să se uite în con­ti­nua­re pe fe­reas­tră în loc să ia par­te la amă­ră­ciu­nea ace­lor oa­meni. În schimb, îşi mută pri­vi­rea îna­poi că­tre so­ţii Car­lgren.

— Bir­git, sin­cer… nu ştiu. Au tre­cut două­zeci şi cinci de ani de când eu şi Ale­xan­dra am fost prie­te­ne. Nu ştiu de fapt ce fel de per­soa­nă a fost. Câ­te­o­da­tă nu cu­noşti un om atât de bine precum crezi.

Eri­ca auzi cât de jal­nic su­nau pro­pri­i­le cu­vin­te care ri­co­şau par­că în pe­re­te. De data aceas­ta luă cu­vân­tul Karl-Erik. Se eli­be­ră din strân­soa­rea pu­ter­ni­că a lui Bir­git şi se aple­că în faţă ca şi cum ar fi vrut să se asi­gu­re că Erica nu pier­dea nici­un cu­vânt din ce urma el să spu­nă.

— Ştiu că sună de par­că am vrea să ne­găm ceea ce s-a în­tâm­plat şi de par­că n-am fi în toa­te min­ţi­le. Dar chiar dacă Alex s-ar fi si­nu­cis din cine ştie ce mo­tiv, nu ar fi fă­cut-o nici­o­da­tă şi, re­pet, nici­o­da­tă în acest fel! Tu îţi aduci bine amin­te cât de în­spăi­mân­ta­tă era Alex la ve­de­rea sân­ge­lui. Dacă se tăia pu­ţin, de­ve­nea is­te­ri­că până când i se pu­nea un plas­tu­re pe tă­ie­tu­ră. Ba chiar şi le­şi­na când ve­dea sân­ge. De aceea sunt ab­so­lut si­gur că ar fi ales mai de­gra­bă som­ni­fe­re­le. Este ab­so­lut im­po­si­bil ca Alex să fi fost în sta­re să ia o lamă de ras şi să se taie sin­gu­ră, mai în­tâi pe un braţ şi apoi pe ce­lă­lalt. Ceea ce spu­ne so­ţia mea e ade­vă­rat: Alex era fra­gi­lă. Nu era o per­soa­nă cu­ra­joa­să. E ne­vo­ie de mul­tă for­ţă in­te­rioa­ră pen­tru a pu­tea face pa­sul ăsta. Ea nu avea aceas­tă for­ţă.

Vo­cea lui era in­sis­ten­tă şi, deşi era în con­ti­nua­re con­vin­să că as­cul­ta doi oa­meni pro­fund dis­pe­raţi, Eri­ca in­tra­se la bă­nuieli. Acum când se gân­dea, ceva nu fu­se­se în re­gu­lă când in­tra­se în baie ieri-di­mi­nea­ţă. Si­gur că gă­si­rea unui ca­da­vru nu a fost nici­o­da­tă un lu­cru nor­mal, dar era ceva în at­mo­sfe­ra din baie care nu ar fi tre­buit să fie aco­lo. O pre­zen­ţă, o um­bră. Asta era cea mai bună de­scrie­re pe care putu s-o gă­seas­că. Încă era de pă­re­re că ceva o îm­pin­se­se pe Ale­xan­dra Wij­kner să se si­nu­ci­dă, dar nici nu pu­tea să nege că cer­ti­tu­di­nea în­că­pă­ţâ­na­tă a so­ţi­lor Car­lgren îi tre­zi­se în­tr-a­de­văr anu­mi­te sus­pi­ciuni.

Îi tre­cu prin min­te cât de bine în­ce­pu­se să se­me­ne Alex cu mama ei la în­fă­ţi­şa­re. Bir­git Car­lgren era mi­nio­nă şi slă­bu­ţă, cu ace­laşi păr blond des­chis pre­cum fiica ei, dar, spre de­o­se­bi­re de coa­ma lun­gă a lui Alex, ea pur­ta o tun­soa­re bă­ie­ţeas­că. Acum era îm­bră­ca­tă com­plet în ne­gru şi în ciu­da su­fe­rin­ţei, încă pă­rea con­ştien­tă de efec­tul pe care îl de­clan­şa con­tras­tul din­tre ne­gru şi al­bul pie­lii. Mici ges­turi îi tră­dau va­ni­ta­tea. O mână tre­cu­tă prin păr cu afecta­re, o aran­ja­re a gu­le­ru­lui. Eri­ca îşi amin­tea cum, la vâr­sta de opt ani, ve­dea gar­de­ro­ba ei ca pe o peş­te­ră a lui Ali Baba, iar cu­tia cu bi­ju­te­rii pă­rea pa­ra­di­sul pe pământ.

Pe lân­gă ea, so­ţul ei avea un aer foar­te ba­nal. De­par­te de a fi lip­sit de far­mec, el era pur şi sim­plu ne­în­sem­nat. Avea o fi­gu­ră alun­gi­tă, brăz­da­tă de ri­duri, iar che­lia îi aca­pa­ra­se vâr­ful ca­pu­lui. Deşi era şi el îm­bră­cat com­plet în ne­gru, spre de­o­se­bi­re de so­ţia sa, asta îl fă­cea şi mai fad. Eri­ca simţi că era mo­men­tul să ple­ce. Se în­tre­ba ce rost a avut să-i vi­zi­te­ze.

Se ri­di­că şi ace­laşi lu­cru îl fă­cu­ră şi so­ţii Car­lgren. Birgit se uită po­run­ci­tor la so­ţul ei, în­dem­nân­du-l cu pri­vi­rea să spu­nă ceva, evi­dent ceva ce ei dis­cu­ta­se­ră deja îna­in­te să vină Eri­ca.

— Ne-am dori să scrii un ar­ti­col în me­mo­ria lui Alex. Să fie pu­bli­cat în zia­rul Bo­huslänin­gen. De­spre via­ţa ei, vi­se­le şi moar­tea ei. O cro­ni­că a vie­ţii ei şi a per­soa­nei care a fost ar în­sem­na foar­te mult pen­tru mine şi Bir­git.

— Dar nu vreţi mai bine un ar­ti­col în zia­rul Gö­te­borgspos­ten? Doar a lo­cuit în Gö­te­borg. Şi voi la fel.

— Fjällbac­ka a fost şi va fi în­tot­dea­u­na casa noas­tră. Şi ace­laşi lu­cru este va­la­bil şi pen­tru Alex. Poţi să vor­beşti mai în­tâi cu so­ţul ei, Hen­rik. Noi am dis­cu­tat cu el şi se va pune la dis­po­zi­ţia ta. Toa­te chel­tuie­li­le vor fi su­por­ta­te de noi, bi­ne­în­ţe­les.

Aces­tea fi­ind spu­se, dis­cu­ţia păru în­che­ia­tă. Fără să ac­cep­te, de fapt, mi­siu­nea, Eri­ca se văzu afa­ră pe scări cu nu­mă­rul de te­le­fon şi adre­sa lui Hen­rik Wij­kner în mână când uşa se în­chi­se în spa­te­le ei. Chiar dacă, sin­cer vor­bind, nu ar fi vrut să-şi asu­me aceas­tă răs­pun­de­re, un gând luă naş­te­re în min­tea ei de scri­i­toa­re. Eri­ca îl alun­gă şi se simţi rău pen­tru că avu­se­se acest gând, dar era unul pu­ter­nic şi nu se lăsa alun­gat. Ideea pe care o avea de foar­te mult timp de a scrie o car­te era acum atât de uşor de pus în prac­ti­că. O po­veste de­spre dru­mul unui om că­tre des­ti­nul său. O ex­pli­ca­ţie a ceea ce a pu­tut să îm­pin­gă o fe­me­ie tâ­nă­ră, fru­moa­să şi în mod vi­zi­bil pri­vi­le­gia­tă că­tre si­nu­ci­de­re. Da, de­si­gur, fără să fo­lo­seas­că nu­me­le lui Alex, dar o po­veste ba­za­tă pe ceea ce ar fi pu­tut afla de­spre dru­mul ei că­tre moar­te. Eri­ca pu­bli­ca­se până în acel mo­ment pa­tru cărţi, dar toa­te erau bio­gra­fii ale unor scri­i­toa­re. Nu avu­se­se cu­ra­jul să cre­e­ze po­veşti pro­prii, dar ştia că avea idei care aş­tep­tau să fie puse pe hâr­tie. Poa­te că acest eve­ni­ment avea să-i dea im­bol­dul, in­spi­ra­ţia pe care o aş­tep­ta. Fap­tul că o cu­nos­cu­se pe Alex era doar un avan­taj.

Fe­me­ia din ea se sim­ţea în­cur­ca­tă de acest gând, dar scri­i­toa­rea ţipa de fe­ri­ci­re. […]

Hen­rik Wij­kner pă­ru­se o per­soa­nă plă­cu­tă la te­le­fon şi ştia de­spre ce era vor­ba încă di­nain­te ca ea să-l sune. Si­gur, pu­tea să vină şi să-i pună în­tre­bări de­spre Ale­xan­dra, dacă acest ar­ti­col era cu ade­vă­rat im­por­tant pen­tru pă­rin­ţii ei.

Era ne­răb­dă­toa­re să vadă casa în care lo­cui­se Ale­xan­dra, chiar dacă nu o atră­gea prea mult per­spec­ti­va de a se con­frun­ta cu du­re­rea unei alte per­soa­ne. În­tâl­ni­rea cu pă­rin­ţii lui Alex fu­se­se sfâ­şie­toa­re. În ca­li­ta­te de scri­i­toa­re, pre­fe­ra să con­tem­ple re­a­li­ta­tea de la dis­tan­ţă. În ace­laşi timp, avea şan­sa să-şi facă o pri­mă im­pre­sie de­spre cum era Alex la vâr­sta ma­tu­ri­tă­ţii.

Eri­ca şi Alex fu­se­se­ră ne­des­păr­ţi­te încă din pri­ma zi de şcoa­lă. Eri­ca devenise ex­trem de mân­dră când Alex a ales-o drept prietenă, pentru că aceasta era ca un mag­net pen­tru toţi cei aflaţi în preaj­ma sa. Toţi o vo­iau aproa­pe de ei, iar ea nu-şi dă­dea de­loc sea­ma cât era de po­pu­la­ră. Era re­tra­să în­tr-un fel care ară­ta o si­gu­ran­ţă de sine de­spre care Eri­ca, adult fi­ind, în­ţe­le­se că fu­se­se ne­o­biş­nui­tă la un co­pil. To­tuşi, se ară­ta­se des­chi­să, ge­ne­roa­să şi ini­moa­să şi, în ciu­da fap­tu­lui că era mai re­tra­să, nu pă­ru­se de­loc să su­fe­re de ti­mi­di­ta­te. Alex o ale­se­se pe Eri­ca să-i fie prie­te­nă. Eri­ca nu ar fi în­drăz­nit vre­o­da­tă să se apro­pie de ea din pro­prie ini­ţia­ti­vă. Fu­se­se­ră ne­des­păr­ţi­te până în ul­ti­mul an, când Alex se mută şi dis­pă­ru cu to­tul din via­ţa ei. Alex se dis­tan­ţă din ce în ce mai mult, iar Eri­ca pe­tre­cea ore în şir în ca­me­ra ei su­fe­rind după prie­te­nia lor. În­tr-o zi, când Eri­ca sună la uşa ca­sei lui Alex, nu răs­pun­se ni­meni. Două­zeci şi cinci de ani mai târ­ziu, Eri­ca îşi aminti în de­ta­liu du­re­rea pe care o sim­ţi­se atunci când în­ţe­le­se­se că Alex se mu­ta­se fără să-i spu­nă ni­mic şi fără să-şi ia ră­mas-bun. Nici în ziua de azi nu ştia ce se în­tâm­pla­se atunci, dar, din per­spec­ti­va unui co­pil, lua­se vina asu­pra ei şi con­si­de­ra­se că Alex nu mai avu­se­se chef de ea.

Eri­ca se orien­tă cu greu în Gö­te­borg spre di­rec­ţia Särö. Cu­noş­tea bine ora­şul pen­tru că stu­dia­se aco­lo pa­tru ani, dar la vre­mea aceea nu avea ma­şi­nă, ast­fel că Göteborg ră­mâ­nea în pri­vin­ţa asta o pată albă pe har­tă. Dacă ar fi mers cu bi­ci­cle­ta, i-ar fi fost mult mai uşor să se orienteze. Gö­te­bor­gul era un coş­mar pen­tru şo­fe­rii fără ex­pe­rien­ţă: avea străzi cu sens unic, in­ter­sec­ţii aglo­me­ra­te şi tram­va­ie zgo­mo­toa­se care ve­neau din toa­te di­rec­ţi­i­le. Mai mult, Eri­ca avea im­pre­sia că toa­te dru­mu­ri­le du­ceau că­tre Hi­sin­gen. Dacă gre­şeai ie­şi­rea, ajun­geai ime­diat aco­lo.

In­di­ca­ţi­i­le pe care le pri­mi­se de la Hen­rik erau cla­re, aşa că găsi dru­mul bun din pri­ma în­cer­ca­re şi re­uşi ast­fel să evi­te Hi­sin­gen.

Casa îi în­tre­cu toa­te aş­tep­tă­ri­le. O vilă enor­mă, albă, de la în­ce­pu­tul se­co­lu­lui XIX, cu ve­de­re la mare şi cu foi­şor, evo­când se­ni­nă­ta­tea şi căl­du­ra se­ri­lor de vară. Gră­di­na, care era aco­pe­ri­tă de un veş­mânt gros de ză­pa­dă, era bine pro­por­ţio­na­tă şi în mod evi­dent avea par­te de în­gri­ji­rea unui gră­di­nar com­pe­tent.

Stră­bă­tu o alee cu săl­cii şi in­tră pe o poar­tă înal­tă, ajun­gând pe pie­tri­şul din faţa ca­sei, unde niş­te scări de pia­tră du­ceau că­tre o uşă so­li­dă de ste­jar. Nu avea so­ne­rie mo­der­nă, ci un fru­mos inel de me­tal. Eri­ca bătu cu el în uşa care se des­chi­se nu­mai­de­cât. Aproa­pe că se aş­tep­ta să fie în­tâm­pi­na­tă de o ser­vi­toa­re cu şorţ scro­bit şi bo­ne­tă, însă o pre­luă un băr­bat care tre­bu­ia să fie Hen­rik Wij­kner. Ară­ta al nai­bii de bine, iar Eri­ca se bu­cu­ră că îşi dă­du­se si­lin­ţa, mai mult de­cât de obi­cei, să se aran­je­ze îna­in­te să ple­ce de aca­să.

Păşi în­tr-un hol enorm, con­sta­tând ime­diat că era mai mare de­cât apar­ta­men­tul ei din Stoc­kholm.

— Eri­ca Falck.

— Hen­rik Wij­kner. Ne-am în­tâl­nit as­tă-vară, dacă îmi amin­tesc bine. La ca­fe­nea­ua din pia­ţa In­grid Ber­gman.

— La ca­fe­nea­ua Bryg­gan. Da, aşa e. Par­că a tre­cut o eter­ni­ta­te de as­tă-vară. Mai ales dacă te gân­deşti la ce s-a în­tâm­plat acum.

Hen­rik mur­mu­ră ceva po­li­ti­cos. O aju­tă să-şi scoa­tă hai­na şi îi ară­tă dru­mul că­tre un sa­lon de la ca­pă­tul ho­lu­lui. Se aşe­ză cu mare gri­jă pe o ca­na­pea pe care, având cu­noş­tin­ţe li­mi­ta­te de­spre an­ti­chi­tăţi, o putu iden­ti­fi­ca doar ca fi­ind o ca­na­pea foar­te ve­che şi pro­ba­bil foar­te va­lo­roa­să. Ac­cep­tă cu plă­ce­re ca­fea­ua ofe­ri­tă de Hen­rik. În timp ce Hen­rik fă­cea ca­fea­ua şi vor­beau de­spre vre­mea mi­ze­ra­bi­lă de afa­ră, Eri­ca îl privi pe fu­riş şi con­stată că nu pă­rea chiar aşa de trist, dar ştia că asta nu în­sem­na ne­a­pă­rat ceva. Oa­me­nii îşi ara­tă su­fe­rin­ţa în moduri di­fe­ri­te.

Pur­ta pan­ta­loni Chi­nos per­fect căl­caţi şi o că­ma­şă Ralph La­u­ren de cu­loa­re al­bas­tră. Pă­rul era bru­net, tuns ele­gant, dar fără să pară foar­te aran­jat. Avea ochii că­prui-în­chis, ceea ce îi dă­dea o alu­ră su­di­că. Ea pre­fe­ra băr­ba­ţii cu un as­pect mai ne­gli­jent, dar nu pu­tea să nu re­mar­ce atrac­ţia pe care o exer­ci­ta acest băr­bat care ară­ta ca din­tr-o re­vis­tă de modă pen­tru băr­baţi. Hen­rik şi Alex tre­buie să fi fost un cu­plu tare fru­mos.

— Aveţi o casă ex­tra­or­di­nar de fru­moa­să!

— Mul­ţu­mesc. Eu sunt a pa­tra ge­ne­ra­ţie Wij­kner care lo­cuieş­te aici. Stră-stră­bu­ni­cul meu a con­struit-o la în­ce­pu­tul se­co­lu­lui şi a ră­mas a fa­mi­liei de atunci. Dacă ar pu­tea vorbi aceşti pe­reţi…

Ară­tă cu mâna prin ca­me­ră şi zâmbi spre Eri­ca.

— Da, tre­buie să fie mi­nu­nat să ai is­to­ria fa­mi­liei în ju­rul tău.

— Da şi nu. Im­pli­că de ase­me­nea şi o mare res­pon­sa­bi­li­ta­te: de a lua-o pe ur­me­le ta­tă­lui şi aşa mai de­par­te.

Râse în­ce­ti­şor, iar Eri­ca se gândi că nu ară­ta prea îm­po­vă­rat de re­pon­sa­bi­li­ta­te. Eri­ca sim­ţea că nu-şi gă­sea lo­cul în în­că­pe­rea aceea ele­gan­tă şi de­gea­ba se stră­dui să-şi gă­seas­că o po­zi­ţie con­for­ta­bi­lă pe ca­na­pea­ua fru­moa­să, dar spar­ta­nă. În cele din urmă, se aşe­ză pe col­ţul ca­na­pe­lei şi sorbi cu gri­jă din ca­fea­ua ser­vi­tă în ceşti Moc­ca. Fu ten­ta­tă să-şi ri­di­ce de­ge­tul mic, dar re­zis­tă im­pul­su­lui. Ceş­ti­le erau fă­cu­te pen­tru a ri­di­ca de­ge­tul mic, dar se gândi că ar fi pă­rut mai de­gra­bă co­mi­că de­cât ex­pe­ri­men­ta­tă în arta ca­fe­lei. Pen­tru o cli­pă, în si­nea ei se dădu o lup­tă când văzu far­fu­ria cu pră­ji­tu­re­le pe masă, dar pier­du în fa­voa­rea unei fe­lii groa­se de chec. Apro­xi­ma­tiv zece punc­te ro­şii în die­ta Weight Wat­chers.

— Alex iu­bea casa asta.

Eri­ca se tot gân­di­se cum să adu­că vor­ba de­spre ade­vă­ra­tul mo­tiv pen­tru care se afla aco­lo şi se bu­cu­ră când Henrik fu cel care în­ce­pu să vor­beas­că de­spre Ale­xan­dra.

— Cât timp aţi lo­cuit îm­pre­u­nă aici?

— De când ne-am că­să­to­rit. De cinci­spre­ze­ce ani. Ne-am în­tâl­nit pe când stu­diam amân­doi la Pa­ris. Ea stu­dia is­to­ria ar­tei, iar eu în­cer­cam să acu­mu­lez cât mai mul­te cu­noş­tin­ţe de­spre eco­no­mia lu­mii pen­tru a pu­tea să con­duc cât de cât cum tre­buie im­pe­riul fa­mi­liei.

Eri­ca se în­do­ia pu­ter­nic că Hen­rik Wij­kner fă­cea vre­o­da­tă ceva doar cât de cât.

— Ime­diat după nun­tă ne-am în­tors în Su­e­dia, în aceas­tă casă. Pă­rin­ţii mei mu­ri­se­ră amân­doi, iar casa ajun­se­se, în cei câţi­va ani cât am fost ple­cat în străi­nă­ta­te, în­tr-o sta­re din ce în ce mai rea, dar Alex s-a apu­cat ime­diat s-o re­no­ve­ze. Voia ca to­tul să fie per­fect. Fie­ca­re de­ta­liu din casă, fie­ca­re bu­că­ţi­că de ta­pet, mo­bi­la şi co­voa­re­le sunt fie pie­se­le ori­gi­na­le din casă de când aceas­ta a fost con­strui­tă, pie­se care au fost res­ta­u­ra­te pen­tru a li se reda în­fă­ţi­şa­rea ini­ţia­lă, fie obiec­te cum­pă­ra­te de Alex. Nici nu ştiu cât de mul­te an­ti­ca­ria­te a vi­zi­tat pen­tru a găsi exact ace­leaşi obiec­te care erau aici pe vre­mea stră-stră­bu­ni­cu­lui. A avut mul­te fo­to­gra­fii care s-o aju­te, iar re­zul­ta­tul este fan­tas­tic. În ace­laşi timp, se mai ocu­pa şi cu în­fi­in­ţa­rea pro­priei ga­le­rii de artă şi chiar nu în­ţe­leg cum s-a des­cur­cat cu toa­te.

— Cum era Alex ca per­soa­nă?

Hen­rik se gândi o vre­me până să răs­pun­dă.

— Fru­moa­să, cal­mă, per­fec­ţio­nis­tă până la ex­trem. Ce­lor care nu o cu­noş­teau ar fi pu­tut să le pară aro­gan­tă, dar asta era din pri­ci­na fap­tu­lui că nu se apro­pia de la în­ce­put de oa­meni. Alex a fost un om pen­tru care tre­bu­ia să te lupţi.

Eri­ca ştia bine ce voia el să spu­nă. Far­me­cul enig­ma­tic al lui Alex a fă­cut să fie con­si­de­ra­tă, încă din co­pi­lărie, o în­cre­zu­tă, chiar de că­tre fe­te­le care mai târ­ziu se bă­teau pen­tru a prin­de un loc lân­gă ea.

— Cum adi­că?

Voia să audă ex­pli­ca­ţia lui.

Hen­rik se uită afa­ră pe fe­reas­tră; pen­tru pri­ma oară de când pă­şi­se în casa Wij­kner, Eri­căi i se păru că de­o­se­beş­te un sen­ti­ment în spa­te­le măş­tii şar­man­te pe care aces­ta o afi­şa.

— Îşi urma în­tot­dea­u­na dru­mul. Nu-i păsa de res­tul oa­me­ni­lor şi asta nu din rău­ta­te, ci din ne­ce­si­ta­te. Alex n-a­vea pic de rău­ta­te. Pen­tru so­ţia mea, cel mai im­por­tant lu­cru era să nu fie ră­ni­tă. Res­tul, ce­le­lal­te sen­ti­men­te erau lă­sa­te de­o­par­te pen­tru acest scop, dar dacă nu des­chizi ni­mă­nui de tea­mă să nu fie vreun duş­man, rişti să laşi afa­ră prie­te­nii.

Hen­rik tăcu. Apoi se uită la Eri­ca.

— Mi-a vor­bit de­spre tine.

Eri­ca nu-şi putu as­cun­de ui­mi­rea. Fe­lul în care prie­te­nia lor se ter­mi­na­se o fă­cu­se să crea­dă că Alex îi în­tor­se­se spa­te­le şi că nu se mai gân­di­se nici­o­da­tă la ea.

— De un lu­cru spus de ea îmi aduc în mod spe­cial amin­te. Mi-a zis că tu ai fost ul­ti­ma prie­te­nă ade­vă­ra­tă pe care a avut-o. „Ul­ti­ma prie­te­nie cu­ra­tă.“ Exact aşa a spus. Un fel ciu­dat de a te ex­pri­ma, aş zice eu, dar apoi n-a mai po­me­nit ni­mic de asta, iar eu în­vă­ţa­sem deja că nu tre­buie să o sâ­câi cu în­tre­bă­ri­le. De aceea îţi spun ţie lu­cruri de­spre Alex pe care nu le-am mai spus ni­mă­nui. Ceva îmi spu­ne că, în ciu­da ani­lor mulţi care v-au des­păr­ţit, tu ai avut în­tot­dea­u­na un loc spe­cial în ini­ma so­ţiei mele.

— Ai iu­bit-o?

— Mai mult de­cât ori­ce. Ale­xan­dra era via­ţa mea. Tot ce fă­ceam, tot ce spu­neam, to­tul avea le­gă­tu­ră cu ea. Iro­nia însă a fă­cut ca ea nici să nu ob­ser­ve asta. Dacă m-ar fi lă­sat să mă apro­pii mai mult de ea, azi nu ar mai fi fost moar­tă. Avea răs­pun­sul chiar în faţa ei, dar nu în­drăz­nea să-l ca­u­te. La­şi­ta­tea şi cu­ra­jul se îm­bi­nau în­tr-un mod stra­niu la so­ţia mea.

— Bir­git şi Karl-E­rik nu cred că s-a si­nu­cis.

— Da, ştiu. Au im­pre­sia că şi eu văd la fel lu­cru­ri­le, dar, sin­cer să fiu, nu ştiu ce să mai cred. Am trăit cu ea mai bine de cinci­spre­ze­ce ani, dar n-am ajuns s-o cu­nosc.

To­nul lui era în con­ti­nua­re sec şi ne­u­tru. Ar fi pu­tut foar­te bine să pre­zin­te vre­mea, dar Eri­ca în­ţe­le­se că, în ca­zul lui Hen­rik, pri­ma im­pre­sie era în­şe­lă­toa­re. El su­fe­rea enorm, nu­mai că nu lăsa să se vadă, ca în ca­zul lui Bir­git şi al lui Karl-E­rik. Poa­te din pro­prie ex­pe­rien­ţă, Eri­ca în­ţe­le­se­se in­stinc­tiv că nu era vor­ba nu­mai de du­re­rea pier­de­rii so­ţiei lui, ci mai de­gra­bă de im­po­si­bi­li­ta­tea de a o mai face să îl iu­beas­că aşa cum o iu­bi­se el. Era un sen­ti­ment pe care Eri­ca îl cu­noş­tea bine.

— De ce îi era fri­că?

— E o în­tre­ba­re la care m-am gân­dit de o mie de ori. Nu ştiu. Cum în­cer­cam să aduc vor­ba de­spre asta, ea se în­chi­dea ime­diat în sine şi nu re­u­şeam nici­o­da­tă să pă­trund în su­fle­tul ei. Era ca şi cum ar fi avut un se­cret pe care nu-l pu­tea îm­păr­tăşi ni­mă­nui. Sună ciu­dat? Cum nu ştiu ce anu­me tăi­nu­ia, nu pot să răs­pund dacă s-a si­nucis sau nu.

— Ce re­la­ţie avea cu pă­rin­ţii şi sora ei?

— Ei bine, cum s-o de­scriu?

Se gândi mult până să răs­pun­dă.

— Ten­sio­na­tă. Ca şi cum s-ar fi căl­cat tot tim­pul pe bă­tă­turi. Sin­gu­ra care spu­nea lu­cru­ri­lor pe nume era sora ei mai mică, Ju­lia, o per­soa­nă mai ciu­da­tă. Aveai im­pre­sia că mai exis­ta un dia­log se­cret pe lân­gă cel dus cu voce tare. Nu prea ştiu cum să ex­plic. Parcă aveau un lim­baj co­dat, iar mie ci­ne­va ui­ta­se să îmi dea co­dul.

— De ce este Ju­lia ciu­da­tă?

— După cum ştii, Bir­git a avut-o pe Ju­lia des­tul de târ­ziu. Tre­cu­se bine de pa­tru­zeci de ani şi nu-şi pla­ni­fi­ca­se al doi­lea co­pil. Ju­lia a fost în­tr-un fel puiul cel mic din cuib şi, pe de altă par­te, nu cred că a fost prea uşor să aibă o soră ca Alex. Ju­lia nu a fost un co­pil fru­mos şi nici nu a de­ve­nit prea atrac­ti­vă când a cres­cut, iar tu ştii cum arăta Alex. Bir­git şi Karl-E­rik i-au acor­dat în­tot­dea­u­na aproape toa­tă aten­ţia lui Alex, iar de Ju­lia ui­tau mai me­reu. Modul ei de apă­ra­re a fost să se în­chi­dă în ea. Dar mie îmi pla­ce. Are ceva aco­lo înăun­tru sub apa­ren­ţa ei posomorâ­tă. Sper doar să aibă ci­ne­va răb­da­rea să pă­trun­dă aco­lo.

— Ea cum a re­ac­ţio­nat la moar­tea lui Alex? Care a fost re­la­ţia din­tre ele?

— E mai bine să-i în­trebi pe Bir­git şi pe Karl-E­rik de­spre asta. Eu nu am mai vă­zut-o pe Ju­lia de mai bine de ju­mă­ta­te de an. Stu­dia­ză în Umeĺ pen­tru a de­veni pro­fe­soa­ră şi nu prea vrea să ple­ce de aco­lo. Nici mă­car de Cră­ciun nu a fost aca­să anul ăsta. În ceea ce pri­veş­te re­la­ţia ei cu Alex, ea în­tot­dea­u­na şi-a ado­rat sora mai mare. Alex era deja la in­ter­nat când s-a năs­cut Ju­lia, aşa că nu prea stă­tea pe aca­să, dar când mer­geam îm­pre­u­nă la fa­mi­lia lor, Ju­lia se ţi­nea după pi­cioa­re­le ei ca un că­ţe­luş. Lui Alex nu prea îi păsa şi o ne­gli­ja. Câ­te­o­da­tă se mai ener­va şi mai ţipa la ea, dar, de obi­cei, o ig­no­ra.

Eri­ca simţi că dis­cu­ţia se apro­pie de fi­nal. În pa­u­ze­le din tim­pul con­ver­sa­ţiei, tă­ce­rea care se lă­sa­se fu­se­se adân­că în casa aceea mare, care, în ciu­da splen­do­rii sale, acum era lip­si­tă de via­ţă pen­tru Hen­rik.

Eri­ca se ri­di­că şi în­tin­se mâna. Hen­rik o strân­se în mâi­ni­le lui, o ţinu aco­lo câ­te­va se­cun­de, îi dădu apoi dru­mul şi o luă îna­in­tea ei spre uşă.

— Mă gân­deam să merg şi până la ga­le­ria ei de artă, spu­se Eri­ca.

— Da, e o idee bună. Se mân­drea foar­te tare cu ga­le­ria. A în­fi­in­ţat-o por­nind de la zero, îm­pre­u­nă cu o prie­te­nă din fa­cul­ta­te, Fran­ci­ne Bi­jo­ux. De fapt, acum se nu­meş­te San­dberg. Ne-am mai în­tâl­nit după ter­mi­na­rea stu­di­i­lor, dar tot mai rar după ce a de­ve­nit mamă. Fran­ci­ne si­gur este la ga­le­rie. Îi dau un te­le­fon scurt şi îi ex­plic cine eşti şi, cu si­gu­ran­ţă, va fi de acord să po­ves­teas­că de­spre Alex.

Hen­rik îi ţinu uşa. După ce îi mul­ţumi, Eri­ca se ră­suci şi se în­drep­tă spre ma­şi­nă.

Ce­rul se lu­mi­nă exact când se dădu jos din ma­şi­nă. Ga­le­ria se afla pe stra­da Chal­mers, pa­ra­lel cu stra­da Ave­nyn, dar după o ju­mă­ta­te de oră de cău­tat un loc de par­ca­re în zonă, re­nun­ţă şi par­că ma­şi­na la ho­te­lul He­den. Nu era chiar aşa de de­par­te, dar, pe ploa­ia aia to­ren­ţia­lă, ai fi zis că sunt zece ki­lo­metri. În plus, par­ca­rea cos­ta două­spre­ze­ce co­roa­ne pe oră, iar Eri­ca simţi cum îi sca­de mo­ra­lul. Bi­ne­în­ţe­les că nici um­bre­la nu şi-o lua­se cu ea şi ştia că pă­rul ei creţ urma să ara­te în cu­rând ca un per­ma­nent prost, fă­cut aca­să.

Tra­ver­să ra­pid stra­da Ave­nyn şi se feri de tram­vaiul 4 care se în­drep­ta zgo­mo­tos spre Möl­ndal. După ce tre­cu de Şcoa­la de Arte Fru­moa­se Va­land, lo­cul unde îşi pe­tre­cea se­ri­le în tim­pul stu­den­ţiei, o luă la stân­ga şi in­tră pe stra­da Chal­mers.

Ga­le­ria Abs­trakt se afla pe par­tea stân­gă şi avea vi­tri­ne mari spre stra­dă. Se auzi un clin­chet de clo­po­ţel când păşi înăun­tru şi ob­ser­vă că lo­cul era mult mai spa­ţios de­cât dă­dea im­pre­sia vă­zut din afa­ră. Pe­re­ţii, po­dea­ua şi ta­va­nul erau vop­si­te în alb, ceea ce fă­cea ca ope­re­le de artă ce atâr­nau pe pe­reţi să iasă în evi­den­ţă.

În par­tea opu­să a în­că­pe­rii, zări o fe­me­ie care, cu si­gu­ran­ţă, era fran­ţu­zoai­că. Afi­şa o ele­gan­ţă os­ten­ta­ti­vă în timp ce, ges­ti­cu­lând fe­bril, dis­cu­ta cu un client de­spre o pictură.

— Vin ime­diat. Te rog, fă-te co­mo­dă.

Ac­cen­tul ei fran­cez era fer­me­că­tor.

Cu mâi­ni­le strân­se la spa­te, Eri­ca se plim­bă în­cet prin în­că­pe­re ad­mi­rând ope­re­le de artă. Cum su­ge­ra şi nu­me­le ga­le­riei, toa­te pic­tu­ri­le erau abs­trac­te: cu­buri, pă­tra­te, cer­curi, fi­guri ne­o­biş­nui­te. Îşi lăsă ca­pul în­tr-o par­te, în­cer­când să pri­veas­că din per­spec­ti­va unui cu­nos­că­tor de artă, dar nu re­uşi să vadă ni­mic de­o­se­bit. Tot sim­ple cu­buri şi pă­tra­te pe care şi un co­pil de cinci ani le-ar fi pu­tut face, aşa că se re­sem­nă cu gân­dul că arta abs­trac­tă era de­par­te de ori­zon­tul ei.

Se afla în faţa unui ta­blou enorm, roşu cu li­nii gal­be­ne, ne­re­gu­la­te, când o auzi pe Fran­ci­ne ve­nind din spa­te­le ei pe to­curi care ră­su­nau pe po­dea­ua cu mo­del de tablă de şah.

— Nu-i aşa că-i mi­nu­nat?

— Da, si­gur, e foar­te fru­mos. Dar, să fiu sin­ce­ră, lu­mea ar­tei mă de­pă­şeş­te. Câmp de floa­rea-soa­re­lui de Van Gogh e fru­mos, dar cam la atât se li­mi­tea­ză cu­noş­tin­ţe­le mele de­spre artă.

Fran­ci­ne râse.

— Tu tre­buie să fii Eri­ca. Toc­mai m-a su­nat Henri şi mi-a spus că eşti pe drum.

În­tin­se o mână de­li­ca­tă, iar Eri­ca îşi şter­se ra­pid pi­că­tu­ri­le de ploa­ie ră­ma­se pe mână îna­in­te să i-o în­tin­dă lui Fran­ci­ne.

Fe­me­ia din faţa ei era mi­nio­nă şi de­li­ca­tă, ele­gan­tă în fe­lul în care toa­te fran­ţu­zoai­ce­le sunt ele­gan­te. Cu înăl­ţi­mea sa de un me­tru şap­te­zeci şi cinci, Eri­ca se sim­ţea uria­şă pe lân­gă ea.

Avea pă­rul ne­gru ca aba­no­sul, piep­tă­nat pe spa­te şi prins în­tr-un coc la cea­fă şi pur­ta un cos­tum ne­gru, strâmt. Cu si­gu­ran­ţă ale­se­se ne­gru din pri­ci­nă că ţi­nea do­liu pen­tru prie­te­na şi co­le­ga sa, ea pă­rând mai de­gra­bă o fe­me­ie care se îm­bră­ca în roşu-aprins sau în gal­ben. Ma­chia­jul era dis­cret şi apli­cat per­fect, însă nu pu­tea as­cun­de ro­şea­ţa din ju­rul ochi­lor. Eri­ca spe­ra că ri­me­lul nu îi cur­se­se din ca­u­za ploii, dar era pro­ba­bil o spe­ran­ţă de­şar­tă.

— Mă gân­deam să stăm de vor­bă la o ceaş­că de ca­fea. Azi este o zi li­niş­ti­tă. Pu­tem mer­ge aici, în spa­te.

Porni îna­in­tea Eri­căi spre o ca­me­ră mică din spa­te­le ga­le­riei care era echi­pa­tă com­plet cu fri­gi­der, cup­tor cu mi­cro­un­de şi fil­tru de ca­fea. Masa era mică şi avea loc doar pen­tru două sca­u­ne. Eri­ca se aşe­ză pe unul din­tre ele, iar Fran­ci­ne o servi ime­diat cu o ceaş­că de ca­fea fier­bin­te. Nu mai sim­ţea ne­vo­ie de ca­fea după cele câ­te­va bău­te la Hen­rik, dar ştia din pro­prie ex­pe­rien­ţă, din ne­nu­mă­ra­te­le in­ter­viuri fă­cu­te pen­tru a acu­mu­la ma­te­rial pen­tru căr­ţi­le sale, că oa­me­nii vor­beau mai uşor cu o ceaş­că de ca­fea în mână.

— Din ce am în­ţe­les de la Henri, pă­rin­ţii lui Alex te-au ru­gat să scrii un ar­ti­col în me­mo­ria ei.

— Nu am mai în­tâl­nit-o pe Alex de­cât în trea­căt în ul­ti­mii două­zeci şi cinci de ani, de aceea în­cerc să aflu mai mul­te de­spre cum a fost ea ca per­soa­nă îna­in­te să în­cep să scriu ar­ti­co­lul.

— Eşti jur­na­lis­tă?

— Nu, sunt scri­i­toa­re. Scriu bio­gra­fii. Ar­ti­co­lul aces­ta îl voi scrie doar pen­tru că m-au ru­gat Bir­git şi Karl-E­rik. Mai mult de­cât atât, eu am gă­sit-o pe Alex în cadă, mă rog, mai mult sau mai pu­ţin şi, în­tr-un mod stra­niu, simt că tre­buie să fac asta pen­tru a avea o altă amin­ti­re a ei, una vie. Sună bi­zar?

— Nu, de­loc. Este ex­tra­or­di­nar că faci asta pen­tru pă­rin­ţii lui Alex şi mai ales pen­tru ea.

Fran­ci­ne se aple­că peste masă şi îşi puse mâna cu o ma­ni­chiu­ră în­gri­ji­tă peste a Eri­căi.

Aceasta simţi o ro­şea­ţă cal­dă în obraji şi în­cer­că să nu se gân­deas­că la no­ti­ţe­le la care lu­cra­se cu o zi îna­in­te. Fran­ci­ne con­ti­nuă:

— Henri m-a ru­gat, de ase­me­nea, să-ţi răs­pund cu cea mai mare sin­ce­ri­ta­te la în­tre­bări.

Vor­bea o su­e­de­ză ad­mi­ra­bi­lă. R-ul era pro­nun­ţat gra­se­iat, iar Eri­ca ob­ser­vă că fo­lo­sea va­rian­ta fran­ţu­zeas­că a lui Hen­rik, Henri.

— Tu şi Alex v-aţi în­tâl­nit la Pa­ris?

— Da, am stu­diat is­to­ria ar­tei îm­pre­u­nă. Ne-am în­tâl­nit chiar din pri­ma zi. Pă­rea pier­du­tă şi mă sim­ţeam şi eu pier­du­tă. Res­tul este is­to­rie, cum se spu­ne.

— Deci, de cât timp vă ştiaţi?

— Să ve­dem, Henri şi Alex au săr­bă­to­rit toam­na tre­cu­tă cinci­spre­ze­ce ani de că­să­to­rie, aşa că… şap­te­spre­ze­ce, ne ştiam de şap­te­spre­ze­ce ani. Cinci­spre­ze­ce ani am con­dus îm­pre­u­nă ga­le­ria asta.

Tăcu şi, spre mi­ra­rea Eri­căi, îşi aprin­se o ţi­ga­ră. Din anu­mi­te mo­ti­ve, nu şi-o ima­gi­na pe Fran­ci­ne ca fi­ind fu­mă­toa­re. Mâi­ni­le îi tre­mu­ra­ră uşor cât îşi aprin­se ţi­ga­ra şi tra­se adânc din ea fără să-şi ia ochii de la Eri­ca.

— Nu te-ai în­tre­bat unde era? Se pare că ză­cea în baie de o săp­tă­mâ­nă când am gă­sit-o noi.

Eri­ca se gândi că nu-i tre­cu­se prin min­te să îl în­tre­be ace­laşi lu­cru şi pe Hen­rik.

— Ştiu că sună ciu­dat, dar, nu, nu m-am în­tre­bat. Alex… ezi­tă Fran­ci­ne.

— Alex fă­cea în­tot­dea­u­na nu­mai cum voia ea. Câ­te­o­da­tă era ex­trem de frus­trant, dar se pare că m-am obiş­nuit cu tim­pul. Nu era pen­tru pri­ma oară când lip­sea de ceva vre­me, pen­tru ca apoi să apa­ră ca şi cum nu s-ar fi în­tâm­plat ni­mic. M-a aju­tat şi pe mine, a avut gri­jă sin­gu­ră de ga­le­rie cât timp am fost în con­ce­diu de ma­ter­ni­ta­te. Ştii, în­tr-un fel cred că aşa va fi şi de data asta, că o să in­tre pur şi sim­plu pe uşă din nou. Dar n-o să mai fie aşa.

O la­cri­mă stă­tea să-i cadă din col­ţul ochiu­lui.

— Nu.

Eri­ca privi în ceaş­ca de ca­fea, lă­sând-o pe Fran­ci­ne să-şi ştear­gă dis­cret ochii.

— Cum a re­ac­ţio­nat Hen­rik când Alex a dis­pă­rut?

— Doar l-ai în­tâl­nit. În ochii lui, Alex nu pu­tea face ceva rău. Henri şi-a pe­tre­cut cinci­spre­ze­ce ani din via­ţă ve­ne­rând-o. Bie­tul Henri.

— De ce bie­tul?

— Alex nu l-a iu­bit. Mai de­vre­me sau mai târ­ziu şi-ar fi dat sea­ma.

Fran­ci­ne ter­mi­nă pri­ma ţi­ga­ră şi fu ne­voi­tă să-şi mai aprin­dă una.

— Cred că vă cu­noş­teaţi foar­te bine una pe cea­lal­tă după atâ­ţia ani, nu?

— Nu cred că ci­ne­va a cu­nos­cut-o pe Alex, cu toa­te că eu am cu­nos­cut-o mai bine de­cât Henri. El a vă­zut-o în­tot­dea­u­na în­tr-o lu­mi­nă idea­li­za­tă.

— Hen­rik mi-a su­ge­rat în tim­pul dis­cu­ţiei noas­tre că, de-a lun­gul căs­ni­ciei lor, a sim­ţit că Alex îi as­cun­dea ceva. Ştii dacă este ade­vă­rat sau nu şi ce anu­me îi as­cundea?

— Nu m-aş fi aş­tep­tat ca el să fie aşa de is­cu­sit. Poa­te că l-am sub­es­ti­mat.

Îşi ri­di­că o sprân­cea­nă cu o for­mă per­fec­tă.

— La pri­ma în­tre­ba­re răs­pund da, în­tot­dea­u­na am sim­ţit şi eu că as­cun­de ceva. La a doua în­tre­ba­re răs­pund, din pă­ca­te, nu. Nu am nici cea mai mică idee de­spre ce ar fi pu­tut as­cun­de. În ciu­da prie­te­niei noas­tre în­de­lun­ga­te, Alex nu-mi fă­cea con­fi­den­ţe şi lăsa în­tot­dea­u­na ceva ne­spus. Eu am ac­cep­tat asta, dar nu şi Henri. Asta urma să îl dis­tru­gă, mai de­vre­me sau mai târ­ziu.

— De ce?

Fran­ci­ne ezi­tă.

— Lui Alex i se va face au­top­sie, nu-i aşa?

În­tre­ba­rea o sur­prin­se pe Eri­ca.

— Da, în­tot­dea­u­na se face au­top­sie în caz de si­nu­ci­de­re. De ce în­trebi asta?

— Pen­tru că ceea ce vreau eu să-ţi po­ves­tesc va ieşi la ivea­lă până la urmă. Aşa voi avea con­şti­in­ţa mai îm­păcată.

Stin­se ţi­ga­ra cu gri­jă. Eri­ca îşi ţinu res­pi­ra­ţia, aş­tep­tând ten­sio­na­tă, dar Fran­ci­ne nu se grăbi şi îşi aprin­se a tre­ia ţi­ga­ră. De­ge­te­le ei nu aveau cu­loa­rea gal­be­nă, ca­rac­te­ris­ti­că unui fu­mă­tor în­răit, aşa că Eri­ca bă­nui că în mod nor­mal nu obiş­nu­ia să fu­me­ze ţi­ga­ră de la ţi­ga­ră, ca acum.

— Cu si­gu­ran­ţă ştii că Alex a fost în Fjällbac­ka de foar­te mul­te ori în ul­ti­ma ju­mă­ta­te a anu­lui.

— Ei bine, te­le­fo­nul fără fir func­ţio­nea­ză bine în co­mu­ni­tă­ţi­le mici. Po­tri­vit bâr­fe­lor, mer­gea în Fjällbac­ka mai mult sau mai pu­ţin la fie­ca­re sfâr­şit de săp­tă­mâ­nă. Sin­gu­ră.

— Aici am de fă­cut o mică mo­di­fi­ca­re.

Mai de­par­te Fran­ci­ne ezi­tă. Eri­ca ar fi vrut să se aple­ce peste masă şi să o scu­tu­re bine pen­tru a scoa­te de la ea ce as­cun­dea. Fran­ci­ne îi stâr­ni­se în mod de­ci­siv in­te­re­sul.

— În­tâl­ni­se pe ci­ne­va aco­lo. Un băr­bat. Da, nu era pri­ma oară când Alex avea o aven­tu­ră, dar par­că acum era di­fe­rit. Era pri­ma dată când o ve­deam mul­ţu­mi­tă. În plus, ştiu că nu ar fi pu­tut să se si­nu­ci­dă. Ci­ne­va a omo­rât-o. N-am nici­un du­biu în pri­vin­ţa asta.

— Cum poţi fi atât de si­gu­ră? Nici mă­car Hen­rik nu a pu­tut spu­ne dacă era în sta­re să se si­nu­ci­dă sau nu.

— Pen­tru că era în­săr­ci­na­tă.

Răs­pun­sul o luă prin sur­prin­de­re pe Eri­ca.

— Hen­rik ştie de­spre asta?

— Nu ştiu. În ori­ce caz, nu era co­pi­lul lui. Nu mai erau îm­pre­u­nă de mulţi ani. Şi atunci când erau, Alex avea gri­jă să nu ră­mâ­nă gra­vi­dă cu Hen­rik, în ciu­da tu­tu­ror ru­gă­min­ţi­lor lui. Nu, ta­tăl co­pi­lu­lui era noul băr­bat din via­ţa ei, cine o fi aces­ta. […]

Reclame